Despre o virtute uitată: rușinea

Cînd citesc știrile atît din România, cît și pe cele internaționale, primul cuvînt care îmi vine în minte este „nerușinare”. Indiferent că citesc despre noul guvern în care miniștrii care au făcut parte și din precedentul executiv au neobrăzarea să denunțe „greaua moștenire” de parcă nu ei au fost cei care au lăsat moștenirea sau dacă citesc ce a mai afirmat președintele Trump ori vreun membru al administrației sale, prima reacție este o sincopă de aer în fața totalei lipse de rușine. Nu vorbesc aici de rușinea privată care s-ar putea să mai dea ghes vreunuia dintre acești mari neobrăzați de pe scena politică, ci de rușinea colectivă. Se denunță prea puțin nerușinarea politicienilor. Simțim prea puțin rușine cînd știm prea bine că în războaiele din Ucraina și din Gaza mor zeci de mii de copii. Rețelele de socializare, tiktokizarea zilnică ne-au amorțit puterea de a ne scandaliza și ne-au inhibat simțul rușinii.

Și sărăcirea vocabularului rușinii în limbile moderne reflectă această inhibare a senzorului rușinii. În latină, limba de studiu și de cult a lumii occidentale pentru aproape două milenii, există cuvinte distincte care să surprindă multiplele nuanțe ale rușinii. Printre cele care au avut o istorie îndelungată și au contribuit fundamental la genealogia culturală a rușinii în context european se numără probrum sau opprobrium, care a dat oprobriul din limba română și care desemna rușinea publică care îl acoperea pe cel care prin faptele sale rupea contractul social. Infamia desemna distrugerea bunului nume prin fapte abominabile. Tacitus spune în Anale că Nero s-a acoperit de infamie prin persecutarea injustă a creștinilor. Ignominia era rușinea rezervată celor care nu se achitau decent de sarcina unui serviciu public, de exemplu militarii care erau lăsați la vatră fără onoruri. Dar cele mai influente nuanțe de rușine, care și-au continuat evoluția și în creștinism, sînt verecundia și pudor, care merită discutate mai în amănunt.

Verecundia

În Roma clasică, verecundia era rușinea care îl aștepta pe cel care, prin fapte reprobabile, își pierdea reputația (existimatio). Verecundia era simțul rușinii care apare natural la orice om înzestrat cu conștiință. Cicero a surprins foarte bine această nuanță în cartea sa Despre îndatoriri: „A nu ține seama de sentimentele cuiva este nu numai trufie, dar chiar o înfruntare a legăturilor sociale. Dar există o deosebire între justiție (iustitia) și cuviință (verecundia) în legăturile noastre cu oamenii. Rolul justiției este să nu nedreptățească pe oameni, iar al cuviinței să nu-i ofenseze. În aceasta constă mai ales caracterul frumuseții de conduită (decorum)” (Despre îndatoriri, tr. D. Popescu, Editura Științifică, 1957, p. 85).

Sensul de simț al rușinii care moderează pornirile mai grosiere se menține și la autorii creștini, la care se adaugă și nuanța de modestie, de moderare a ambiției. Era verecundus („cu rușine”) un episcop care își știa locul, iar verecunda era o femeie modestă care nu transgresa limitele stricte ale rolurilor pe care societatea le desemna pentru femei: fiică, mamă, soție sau fecioară consacrată. În secolul al XIII-lea, Toma din Aquino număra rușinea printre virtuți, deși strict după categoriile aristotelice era un afect, tocmai pentru că era o un afect (passio) care îl mișca pe om să facă lucruri pe care societatea le găsea demne de laudă: „De aceea, rușinea (verecundia), în sens propriu, nu este o virtute, căci îi lipsește desăvîrșirea virtuții. În sens comun, însă, se numește virtute tot ceea ce în afecțiunile omenești e bun și demn de laudă. Și conform cu aceasta, rușinea este numită virtute uneori, cînd este o afectare demnă de laudă” (Summa Theologica, tr. S. Avram, Polirom, vol. III, p. 941).

Pudor

Pudor este rușinea, pudoarea, care produce înfrînare și îl duce pe cel care o experimentează la respectarea codului social. Dimpotrivă, cînd această stăpînire de sine nu se manifesta, pudor este rușinea publică, ce ruinează. Tacitus, istoricul dinastiei iulio-claudiene, a folosit pudor ca să descrie rușinea publică a împăratului Nero și a societății romane care s-a lăsat degradată prin complicitatea la faptele lui: „O veche dorință a lui era să conducă un car de curse în arenă, iar alta, nu mai puțin nedemnă, să cînte acompaniindu-se cu citera, ca la teatru. [...] Și cum nu putea nimeni să-l oprească, Seneca și Burrus au crezut de cuviință să-i cedeze în una din dorințe, ca el să nu izbîndească în amîndouă: a fost îngrădit un teren în valea Vaticanului, în care să poată conduce caii la spectacole, dar să nu poată asista oricine. Curînd după aceea, a fost invitat tot poporul din Roma și, cum mulțimea e doritoare de plăceri și bucuroasă dacă împăratul are aceleași gusturi ca și ea, îl lăuda ridicîndu-l în slăvi. Dar rușinea aceasta, devenită publică (pudor evulgatus), nu l-a făcut să se sature, cum credeau ei, ci l-a ațîțat și mai mult. Socotind ei că această degradare n-ar mai fi părut gravă dacă ar fi necinstit pe mulți alții, a adus pe scenă urmași ai unor familii vestite, siliți de sărăcie să se vîndă pe bani; acestora, morți acum, n-am să le dau numele, din respect pentru strămoșii lor; dar este aici și ticăloșia aceluia care le dădea bani mai degrabă pentru viciile lor, decît ca să nu se facă vinovați de ele” (Anale, tr. Gh. Guțu, Humanitas, 2025, pp. 442-443).

Nu știu alții cum sînt, dar mie, cînd citesc acest pasaj din Tacitus, îmi vine în minte petrecerea aniversară pe care Trump a organizat-o cu ocazia a 250 de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite. Printre evenimentele organizate de președinte s-au numărat o gală de arte marțiale care a implicat amplasarea unei cuști pe peluza Casei Albe și un raliu pe străzile din Washington, denumit sărbătoresc Freedom 250 Grand Prix. Probabil că doar vîrsta l-a împiedicat pe Trump să coboare în arenă sau, mai bine zis, în cușcă, sau să treacă la volan. Nici urmă de pudor care să-l fi împiedicat pe el sau pe consilierii lui să transforme capitala americană în circ.

În creștinism, pudor s-a perpetuat cu sensul vechi de rușine publică, dar a căpătat și nuanțe pozitive, atunci cînd pudor era un impuls care mișca spre fapte bune. Nuanța este făcută explicită, spre exemplu, în antifona cîntată la sărbătoare Sfîntului Nicolae, care, însuflețit de o „rușine bună” (pudore bono), a plătit cheltuielile (fetelor sărace) ca să evite un păcat (să nu devină prostituate): Pudore bono replitus Dei famulus sumptibus datis stupri nefas prohibuit.

Evenimentele contemporane și streaming-ul non-stop ne-au inhibat simțul rușinii. Nerușinarea afișată pe scena politică este atît de mare încît abia o mai înregistrăm ca pe ceva extraordinar. Avem nevoie de noțiuni desuete precum verecundia și pudor. Poate prin reanimarea lor ajungem și la ignominia: lăsarea la vatră fără onoare a celor care nu s-au achitat cum se cuvine de un serviciu public.

Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.