La mînăstirea siriană Mar Mussa au fost reluate de curînd colocviile reunind creştini şi musulmani. Într-un pustiu de stîncă ţepoasă, turnurile mînăstirii se îmbină cu peisajul, sînt alcătuite din aceeaşi materie neîmblînzită. Pelerinii şi vizitatorii ajung acolo pe şiruri de scări abia zgîriate în piatră şi pasarele întinse deasupra unei văi tăioase. Aflat la 90 km nord de Damasc, locul are o tradiţie de viaţă eremitică şi monahală, care începe în secolul al V-lea. Stă sub patronajul unui ascet, Mar Mussa al-Habachi, adică Sfîntul Moise Etiopianul. Nu acela, cu profil aventuros, sclav şi tîlhar convertit la liniştea pustiei egiptene Sketis, trăitor în secolul al IV-lea. Cel din Siria, din secolul al VI-lea, e venerat ca fiind un prinţ care părăseşte puterea şi cinstirile lumeşti, călătoreşte în Egipt şi la Locurile Sfinte, pentru a se întoarce aici la viaţa de sihastru.
Împuţinată în secolul al XVII-lea, iar apoi abandonată, mînăstirea a fost aleasă, în 1982, de iezuitul Paolo dall’Oglio (17 noiembrie 1954-?) ca loc de retragere spirituală. Ajutat de voluntari, vizitatori europeni şi oameni ai locului, a restaurat clădirile şi le-a extins. A făcut din mînăstire un loc de ospitalitate, de întîlnire şi dialog între creştini şi musulmani, un punct de iradiere a concordiei religiilor, pus sub titulatura al-Khalil (în arabă, „prietenul lui Dumnezeu”).
Cu studii de arabă şi ştiinţe ale islamului în universităţi din Liban, Siria şi Neapole, teolog format la Universitatea pontificală gregoriană, doctor honoris causa al universităţilor catolice din Louvain şi Leuven, Paolo dall’Oglio e cineva pentru care întîlnirea religiilor nu e doar benefică din punct de vedere uman şi social, e mobilizatoare pentru cunoaşterea spirituală. Ea intensifică întîlnirea cu universalul lui Dumnezeu, pune în faţa interlocutorilor căile pe care El se revelază în marile comunităţi umane, în funcţie de formaţia şi limbajele culturale ale fiecăreia. A lua act de dominantele specifice celorlalte căi, a le descoperi potrivit propriei tale credinţe, a merge fidel pe propria cale însoţit de reflecţia ecumenică înseamnă deschidere către infinitul adevărului divin. De pe identitatea închisă, „static” confesională, accentul se mută astfel pe credinţa ca itineranţă, ca înaintare în respiraţia universală a lui Dumnezeu. Biblioteca şi reflecţia de la Mar Mussa au drept figură tutelară pe Louis Massignon (1883-1962), unul dintre marii islamologi catolici. Specialist în mistica musulmană, el socotea cunoaşterea reciproc mobilizatoare a celor două credinţe drept un prilej spiritual pentru modernitate, o datorie a celor pasionaţi de Dumnezeu.
Paolo dall’Oglio a pledat, de asemenea, în presa europeană şi locală, pentru renovarea pluralistă şi colegial religioasă a societăţii siriene. „Siria”, spunea el, „sintetizează în mod admirabil o cetăţenie modernă şi o identitate culturală puternică, moştenitoare a civilizaţiei arabo-musulmane clasice, unde discipolii lui Muhammad, cei ai lui Iisus şi cei ai lui Moise constituie o singură şi extraordinar de bogată cetate a oamenilor” (comunicat de presă, 17.04.2010). Cuvîntul lui liber, influenţa asupra grupărilor de opoziţie faţă de regimul al-Assad au dus la expulzarea sa din Siria în 2012. Revenit clandestin în ţară, la Raqqa, pentru a obţine eliberarea unor deţinuţi ai jihadiştilor, a fost el însuşi răpit de Statul Islamic la 27 iulie 2013. Din acel moment, nu i se mai cunoaşte soarta. Dar amprenta lui a rămas. După căderea dictaturii, confraţii şi continuatorii săi au redeschis seminariile interreligioase de la Deir Mar Mussa.
Paolo dall’Oglio a studiat la Universitatea catolică Saint-Joseph din Beirut în anii cînd părintele André Scrima era acolo profesor. Teolog ortodox al universalului lui Dumnezeu, el lucra, de asemenea, pentru dialogul religiilor. Împreună cu decanul Facultăţii de Ştiinţe Religioase de la Saint-Joseph, P. Augustin Dupré La Tour, şi doi profesori musulmani sunniţi de la Universitatea americană din Beirut, André Scrima a înfiinţat în anii ’70 ai secolului trecut un centru de studii islamo-creştine: cursuri duble în care aceeaşi temă era tratată de un profesor musulman şi de unul creştin; fiecare asista la prelegerea colegului său, iar studenţii erau recrutaţi din orice grup de convingere şi adeziune religioasă. Dincolo de acest cadru universitar, cunoaşterea în convergenţă a religiilor a fost pentru el o temă dominantă.
Din punctul de vedere al Părintelui Scrima, diversitatea tradiţiilor deschide în primul rînd atenţia spre transcendenţa mobilizatoare a divinului. În diversitatea expresiilor sale, Dumnezeu propune contemplaţiei realitatea Lui de dincolo de orice limită – de dincolo de limita limbajului în primul rînd. Expresiile care se referă la divin sînt de discernut în ce priveşte compoziţia lor: de o parte stă formularea în limbaj uman, „incinta” lor lingvistică, inevitabil mărginitoare; de altă parte stă interiorul expresiei, care poate fi vector către inepuizabilul divin. În orice tradiţie există formulări care pun accentul pe „incinta” limitativă (fundamentalismele, interpretările literale ale mesajului religios) şi există expresii paradoxale, care îşi indică propria depăşire, îndemnînd la itineranţa împreună cu Sensul vertical.
A deschide „spaţiul epistemic” al întîlnirii cu celelalte religii cere, potrivit Părintelui Scrima, „scrutarea pînă la o înălţime teologală a distanţării Dumnezeului viu şi liber faţă de formele sale de expresie temporală, pe care el le poate confirma, dar în care nu e captiv” („Religii ale mîntuirii şi mîntuire în Iisus Christos”, în Teme ecumenice, 2004). Întîlnirea consistentă, intelectual şi spiritual, cu celelalte tradiţii nu are loc atît prin compararea, dialogul, interpretarea doctrinelor aşezate în propriul lor discurs şi în identitatea lor static confesională. Întîlnirea e creatoare dacă interlocutorii îşi îndreaptă atenţia spre vectorul polar pe care fiecare tradiţie îl poartă în sine. Înţeleg prin „vector polar” acea dimensiune a mesajului divin care orientează înţelegerea spre Dumnezeu în transcendenţa lui tare, de dincolo de rostire şi tăcere. De acolo, reaminteşte Părintele Scrima, decurge, ca dintr-un fundamentum, orice nume şi orice rostire a lui Dumnezeu. A trezi în conştiinţă faptul acesta înseamnă a privi tradiţiile în convergenţa lor spre Pol. Înseamnă a merge neabătut pe propria cale, îmbogăţit de această convergenţă.
*
Din nefericire, discursul extremist alimentat cu vocabular religios are astăzi cale mult mai liberă decît atitudinea ecumenică. Asasinarea lui Charlie Kirk, ca orice asasinat, e un act absolut condamnabil. Dar o majoritate dintre parlamentarii români s-au lăsat manevraţi de AUR, ţinînd un moment de reculegere pentru un personaj care a folosit credinţa creştină ca să promoveze ideologia minciunii, a xenofobiei şi a agresiunii în beneficiul MAGA. Acesta e modelul cetăţenesc onorat în Parlamentul României? Aşa sîntem reprezentaţi în cea mai înaltă instituţie a democraţiei liberale? E o insultă la adresa majorităţii românilor. La adresa credinţei de asemenea.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto mînăstirea Mar Mussa: Wikimedia Commons
