Papa Francisc și-a încheiat pelerinajul în această lume însoțit de oamenii pe care charisma lui singulară i-a atins pentru totdeauna: credincioși care se recunoșteau în cuvintele și acțiunile sale, care simțeau că le vorbește și că-i înțelege; tineri, mulți, dar și bătrîni; laici și persoane consacrate, ca acea călugăriță franceză care a adăstat plîngînd lîngă sicriu; săraci și mai puțin săraci; oameni obișnuiți, care nu au ezitat să-și schimbe planurile de vacanță ca să-i aducă pentru o clipă un ultim omagiu: „trebuia” – răspundeau cei întrebați de ce stau răbdători la coadă; „nu se putea să nu venim ca să-l salutăm pentru ultima oară”. Dar cel mai concis și, aș spune, exemplar a răspuns o doamnă: „era uno di noi, padre di tutti” (unul dintre noi, părinte pentru toți). Fără să stea pe gînduri, ea a formulat esența pontificatului lui Francisc, pe cît de personal, pe atît de larg ca ecou. Între sutele de mii de persoane care au dorit să asiste la funeralii se aflau și ne-catolici care-l admirau. Și lor reușise să le vorbească, făcîndu-i să iasă din indiferența sau chiar din ostilitatea față de Biserica Catolică. Erau și cei care au mărturisit că reveniseră în Biserică sau se convertiseră grație prezenței lui. Am avut astfel cu toții sub ochi efectul popular al celor doisprezece ani de la faimosul „buona sera”, rostit cu simplitate și cu ușoară timiditate la prima întîlnire cu credincioșii Romei.
Francisc a fost un mare comunicator, cu o irezistibilă spontaneitate, franchețe și forță de esențializare, fără să evite cuvintele tari. Mai puțin sofisticat decît predecesorii săi imediați, dar cu suficiente corespondențe simbolice cu papii Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, Francisc a adus de la bun început un aer cu care străvechea Romă ecleziastică nu mai era obișnuită, dar de care avea nevoie ad intra și ad extra. A adus și preocupările mediului și ale Bisericii locale în care se formase, cu accente, teme, formule diferite de cele practicate pînă la el. Și cei mai distanți observatori se obișnuiseră deja cu lexicul papei: milostivirea (misericordia) care avea nevoie de administrarea unui mic tratament numit misericordina; „cultura deșeului” (cultura dello scarto) ca formulă acoperitoare pentru ceea ce Ioan Paul al II-lea numise „cultura morții” în lumea contemporană; mondenitatea – păcatul spiritual cel mai insidios; periferiile existențiale; tandrețea (tenerezza) etc. Simplitatea pe care și-o impusese de-a lungul vieții sale nu era atît o trăsătură de caracter, cît rezultatul unui proces de decantare spirituală și al unei alegeri de viață căreia a ținut să-i rămînă fidel. Temperamentul său impetuos și hotărît se formase la o școală a disciplinei iezuite și a rigorii care i-ar fi atras astăzi pe foarte puțini dintre cei care l-au admirat ca papă. Marea lui comprehensiune pastorală era contrabalansată de o austeritatea față de sine. Aici mi se pare a fi cheia spirituală a unei vieți care, în urma conclavului din martie 2013, s-a expus inevitabil privirilor pînă în ultimele clipe ale bolii și ale neputinței vîrstei.
Poate e prea devreme pentru un bilanț, cu atît mai mult cu cît multe dintre reformele pe care și le-a dorit au rămas deschise. Pontificatul său nu a însemnat o epocă (după cum grăbit s-a afirmat uneori), ci s-a intersectat cu marile tensiuni ale civilizației globale, oferind unora satisfacție, prin coincidența temelor, iar altora îngrijorare din cauza posibilelor echivocuri. Orice s-ar spune, în toate marile momente simbolice, cu posibile consecințe pe termen lung, Papa a fost deplin el însuși, cu aceeași încredere în imprevizibilul divin: „Dumnezeu nu obosește să ierte!”. Ortodocșii nu vor uita că a fost primul episcop al Romei care a cerut unui Patriarh ecumenic să-l binecuvînteze. Cu reprezentanții islamului a avut unele dintre cele mai însemnate întîlniri ale acestui secol. Săracii Romei, pentru care a făcut atîtea și atîtea gesturi concrete, îl vor pomeni ca pe neașteptatul lor binefăcător. Oamenii în casele cărora a intrat ca un preot de parohie, făcîndu-le surpriza absolută a vieții, n-au cum să-l lase uitării pe acest Francisc sud-american, despre care nu știau și, probabil, nici nu vor ști vreodată că iubea literatura lui Borges și că nu se despărțea de o reproducere a Răstignirii albe a lui Chagall...
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).
