Aflăm la tot pasul că publicul de toate vîrstele din România e codașul european în materie de lectură. Da, e vorba despre cititul cărților. Mari, mici, mijlocii. De azi și de acum un mileniu sau două. În românește sau în alte limbi. Din orice domeniu, de la divertismentul facil pînă la textele academice de nișă. Evident, cronicizarea (și deci banalizarea) acestui retard ne deprimă, cel puțin pe cei obișnuiți cu cartea și fideli iubitori ai ei. Știm că, de fapt, tot „lectură” e și ce consumă contemporanii noștri de pe stradă, din metrou sau din avion, care ne arată mereu spatele curbat asupra unui ecran de smartphone. Înțelegem că suportul lecturii s-a digitalizat, dar statisticile care fac din noi cea mai leneșă națiune continentală în materia principalei practici culturale includ și publicațiile electronice, așa că pasiunea populară pentru conținut digital nu ameliorează peisajul mai degrabă rahitic în care „evoluăm”.
De fapt, nu știm să răspundem la întrebarea dacă industria cărții tipărite mai are un viitor și, dacă-l are (așa cum credea optimistul bibliofil Umberto Eco), cam cît s-ar putea prelungi. Cert este că editorii români, care și-au pierdut recent și avantajul în domeniul TVA, se zbat zilnic pentru a completa prin noi apariții bibliotecile personale sau publice. Avem de recuperat încă multe absențe cauzate de vechiul decalaj istoric față de dinamica modernității occidentale (sau, mai recent, de crunta cenzură exercitată de dictatura comunistă).
O pildă în această nobilă obstinație ne este oferită de recent publicatul manual de Literatură latină medievală, tradus de Emanuel Grosu pentru Polirom (469 p., 2025). Excelentul instrument de lucru (pentru elevi, studenți, profesori etc.) este coordonat de Claudio Leonardi, a fost redactat – pe felii cronologice „seculare” – de către o echipă de erudiți italieni (cu excepția lui Peter Christian Jacobsen) și țintește „redescoperirea Evului Mediu în imaginarul comun”. Într-adevăr, Evul Mediu a fost botezat ca atare de către umaniștii Renașterii și corifeii (în genere anticlericali) ai Iluminismului european, fiind prezentat îndeobște ca epocă tampon între Antichitate și Modernitate (cu tot cu „cearta” periodică dintre adepții celor două). Abia epuizarea ethos-ului modern, după tragediile totalitare din secolul 20, a dus la o treptată reabilitare a „medievalilor”, respectiv la o nouă lectură critică de ansamblu, menită să demonstreze că autorii dintre secolele VI-XV nu s-au limitat la exegeza biblică, polemica dintre revelație și mitologia politeistă, exerciții hagiografice, texte de drept canonic și avînturi omiletice, lăsînd loc originalității auctoriale, apariției unor noi genuri literare și continuității gîndului metafizic, sub veșmînt teologic (philosophia Christi). Marea tradiție creștină – bizantină și latin-occidentală – s-a revitalizat prin emergența unui nou umanism pan-european și apoi global, înainte de a cădea din nou (din cauza radicalizărilor americane și revizionismului geopolitic rusesc) în capcana reducționistă a instrumentalizării ideologice.
Manualul la care mă refer ne conduce într-un Occident latin preponderent monahal, printre autori celebri sau obscuri, prolifici sau nu, care au amînat prin cultură înaltă și misionarism implacabilul „sfîrșit” (milenarist) al unei lumi ontologic rănite de păcat. Continuitatea limbii latine (paradoxul unui „idiom universal”) i-a salvat și pe ei, și pe noi, căci nimic din țesătura complexă a lumii contemporane n-ar fi fost posibil fără împăcarea de fond dintre învățătura lui Hristos și moștenirea greco-romană. „Mediolatina” (numită și latină ecleziastică) nu reprezintă decesul celei clasice, ciceroniene, ci admirabila metamorfoză a unei limbi imperiale și, grație Vulgatei lui Ieronim, sacre, tot așa cum tranziția de la atticismul lui Platon la dialectul comun elenistic (prezent în Noul Testament) și ulterior la greaca patristică ilustrează nu atît faimoasa dialectică dintre mărire și decădere, cît mirabila vitalitate a unui instrument lingvistic „providențial”, chemat să contureze prototipul unei adevărate identități europene. O identitate plurală sub raport etnic (franco-germanică, anglo-saxonă, italică etc.), dar și mobilă, dată fiind continua prefacere socioculturală, instituțională, politică și tehnologică a Occidentului latin, pe care cititorul cărții anunțate aici îl va (re)descoperi pasionat, de la Irineu de Lyon, Cassiodor, Boethius și Lactanțiu pînă la Abélard și doctorii sorbonarzi ai scolasticii.
