Notam deunăzi pe contul meu de Facebook: „La o nouă lectură, cărțile citite în adolescență renasc din însăși substanța vieții tale parcurse. Nu era chiar stupidă teoria literară care făcea din cititor un soi de co-autor dinamic. Am recitit deunăzi Suflete moarte, înclinîndu-mă în fața măiestriei stilistice și psihologice dovedite de ucraineanul N.V. Gogol care scria, inevitabil, în limba imperiului țarist. Cu aerul că se tot ferește de obiecțiile unor cititori superficiali sau răuvoitori, scriitorul-narator satirizează nestînjenit Rusia primei jumătăți a secolului al XIX-lea, cu lumea ei de ratați pretențioși sau umili, pe fondul unei geografii fără limite, care videază orice formă de orice conținut”.
Recitirea clasicilor este într-adevăr lămuritoare. Constați mai întîi că amintirile primei lecturi stau aproape destrămate: nu ai reținut mai nimic din trama epică, ai pierdut șirul „evenimentelor”, ai uitat eroii secundari și, mai grav, n-ai păstrat din capodopera cîndva așezată pe lista „lecturilor obligatorii” decît un vag sentiment (asemănător cu amprenta vizuală a unui chip estompat). Maturitatea inerent obținută prin trecerea timpului – una făcută din înțelepciune și exigență, ca și din experiență și un plus de rafinament interpretativ – te ajută apoi să te convingi că „abia acum” poți descifra ritmul profund al operei, așa cum îți poți în fine explica impactul ei asupra posterității.
Butada supralicitată conform căreia „toată literatura rusă a ieșit din Mantaua lui Gogol” capătă sens și prin recitirea romanului amintit. Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) a fost primul prozator și dramaturg care (deși își subintitulează romanul „poem”) iese din copilăria „liric” rudimentară a literaturii rusești, impune distanțarea ironică, mesajul oblic, descrierea de natură puternică, dialogurile realiste și observația socială corozivă, într-o construcție epică perfect cinematografică. Gogol – care și-a ratat vocația de profesor universitar (atît din lene, cît și pe fondul unor intrigi nepotiste) – profită discret de excelenta lui cultură istorică și literară, presărînd în discursul rece al vocii auctoriale nu puține referințe voit hiperbolice, în derizoriu contrast cu obsesia societății rusești „post-napoleoniene” după aparențe occidentale, limba franceză și moravuri „europene”. Pe alocuri, cuconetul provincial și pletora funcționarilor guvernamentali sau a nobililor care defilează prin paginile romanului, urmînd incursiunile protagonistului Cicikov pe la felurite moșii, în căutarea de „suflete moarte”, anticipează universul lui I.L. Caragiale: letargii oblomoviene, pe un fond torențial de cuvinte „mari”, atitudini bombastice, menite să dea o glazură idealistă celor mai meschine și prozaice forme de corupție, o gîndire troglodită, asumată ca specific național în curs de emancipare „liberală”, iată ingredientele comune celor doi autori (tragi-comici) și celor două națiuni „răsăritene”. Ca și eroii lui Nenea Iancu, subiecții operei gogoliene sînt ipocriți, naivi, derutați, alternînd delăsarea cu elanurile retorice și efuziunile sentimentale cu lașitatea conformistă.
Gogol și Caragiale au fost, de asemenea, profund conservatori. Ambii consideră că modernitatea ilustrează o sminteală poleită, care adîncește vidul existențial taman atunci cînd pretinde că îi conferă substanță, și se despart sufletește de contemporanii lor decăzuți, spectrali și ridicoli, căutînd absolutul într-un trecut definitiv inaccesibil. Spre sfîrșitul vieții, Gogol a intrat sub influența unui stareț charismatic, alegînd retragerea mizantropică într-o asceză aproape nihilistă, care l-a determinat să-și distrugă o parte dintre manuscrise. Caragiale, dezgustat de micimile „neantului valah”, n-a deviat spre misticism, ci spre exilul artificial într-un Berlin văzut ca sumă a civilizației, opusă prin rigoarea ei „nemțească” atît turpitudinii bucureștene, cît și sabotării invidioase a oricărei valori confirmate. Dacă Gogol (găsit în mormînt cu fața în jos...) și-a încheiat parcursul terestru printr-o grevă a foamei, Caragiale și-a prefațat fatalul accident vascular printr-un trai hedonist, cu șampanie și burlești travestiuri balcanice. Cei doi maeștri ai sarcasmului rămîn pînă astăzi tonici dascăli de luciditate, de la care învățăm cum anume putem scăpa de falsa conștiință lăbărțată grotesc pe scena fiecărei generații.
