Icoană și arhetip

Combătînd conceptul iconoclast de „icoană consubstanţială” cu arhetipul şi întemeindu-se pe distincţia dintre natural şi artefact, Sfinţii Nichifor Mărturisitorul şi Teodor Studitul elaborează conceptul relaţional de „icoană făcută de mînă” în cadrul oferit de logica aristotelică, ce constituie, probabil, cea mai importantă dintre contribuţiile lor în teologia icoanei. Recursul la logică este unul elementar, căci, potrivit patriarhului Nichifor, nestăpînirea principiilor logicii poate conduce la erezie, precum în cazul împăratului iconoclast Constantin al V-lea. Valorificînd categoria relativilor şi conceptul de cauzalitate, cei doi Părinţi demască inconsecvenţa gîndirii iconoclaste şi evidenţiază relaţia indisolubilă ce leagă icoana de arhetip, arătînd că negarea şi respingerea unui termen al relaţiei implică în mod logic negarea şi respingerea celuilalt. Tocmai din această perspectivă relaţională, icoana ni se dezvăluie ca fiind o întipărire/amprentă a arhetipului şi nu este deloc întîmplător că cei doi apologeţi iconofili se servesc de termeni din sfera sigilografiei, şi nu din cea a artelor plastice pentru a defini icoana făcută de mînă. În icoane, Hristos, Maica Domnului sau sfinţii nu sînt reprezentaţi, ci sînt prezenţi relaţional, ca persoane. Icoana nu este o operă de artă cu subiect religios, ci ea poartă întipărite în cîmpul său material forma şi numele arhetipului sfînt, constituind un „dublu” relaţional al acestuia. Prin forma sa văzută, care este o însuşire ipostatică, şi prin numele său, atribut fundamental al ipostasului, a cărui înscriere în icoană nu are un simplu rol de identificare, persoana sfîntă este prezentă în icoană, dar nu substanţial, căci materia icoanei nu are nimic în comun cu fiinţa vie a arhetipului. Realizarea oricărei icoane implică două etape: etapa desenului, în care se urmăreşte întipărirea formei/conturului arhetipului în materia icoanei, în maniera unei amprente ori a Chipului cel nefăcut de mînă pe Sfînta Mahramă, şi etapa culorilor, în care realitatea mimetică sau asemănarea este dezvăluită în mod desăvîrşit cu ajutorul culorilor sau al materiilor preţioase. [...]

Din perspectivă bizantină, icoana nu devine sfîntă după ce a trecut printr-o asemenea rînduială, menită să o preschimbe din „ceva” (profan) în „altceva” (sacru), ci este o sfîntă amprentă/întipărire a unui arhetip sfînt, ale cărui formă şi nume le dezvăluie, împărtăşindu-ne harul şi sfinţenia acestuia. Şi ca orice lucru sfînt, ea este vrednică de închinare, după cum limpede afirmă cei doi apologeţi iconofili, ceea ce presupune acte concrete din partea credinciosului, precum închinare pînă la pămînt, sărutare, îmbrăţişare, aprindere de candele sau lumînări ori tămîiere. O închinare care nu este impusă prin lege, ci izvorăşte în mod liber din sufletele credincioşilor, ca mărturie a credinţei lor în Hristos. O închinare care nu se raportează la icoană ca obiect, ci care „se înalţă la prototip”, potrivit formulării axiomatice a Sf. Vasile cel Mare. Formulare pe care atît Sf. Nichifor, cît şi Sf. Teodor o invocă în nenumărate locuri şi din care deduc în mod logic şi reversul ei: nu doar cinstirea, ci şi necinstirea arătată icoanei se raportează la prototip. Totodată, potrivit celor doi apologeţi iconofili, transitus-ul iconic are un caracter bidirecţional, căci cinstirea „urcă” de la icoană la arhetip şi „coboară” de la arhetip la icoană, printr-un „efect de ricoşeu”, căci icoana este vrednică de cinstire în calitatea sa de replică a unui arhetip vrednic de cinstire.

Relaţia dintre icoană şi arhetip implică faptul că închinarea este unică şi nescindată, în ciuda caracterului multiplu al icoanelor. Căci închinarea se aduce ipostasului sfînt, icoana neavînd un ipostas propriu. Dar, deşi închinarea lor este unică, icoana este inferioară în slavă arhetipului, datorită diferenţei de substanţă dintre ele, atrage atenţia Sf. Teodor Studitul, evidenţiind caracterul antinomic al închinării. Şi tot el enunţă, într-o formulare pe care o putem numi de asemenea axiomatică, faptul că nu substanţa icoanei este venerată, ci „efigia prototipului întipărită ca o pecete în ea”, materia icoanei rămînînd în afara comuniunii de închinare cu prototipul, ce rămîne separat de materie, deşi se vede în ea „ca într-o oglindă”.

(fragment din cartea Arhetip și pecete. Iconicitatea în gîndirea bizantină a secolelor VIII-IX, Editura Spandugino – Zeta Books, 2026)

Ștefan Ionescu-Berechet este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă (Universitatea din București), specialist în iconografie bizantină și teologia icoanei.

Credit foto: Wikimedia Commons