Țin să le semnalez cititorilor apariția unei cărți care recuperează un capitol esențial (și larg necunoscut) din cronica relațiilor culturale franco-române: Alphonse Dupront, Despre România. Texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny (Polirom, 2025, 425 p.). Ca și Roland Barthes, succesorul său la conducerea Institutului Francez din București, Alphonse Dupront (1905-1990) s-a aflat la noi la începutul unei cariere academice de vîrf, care avea să-l conducă spre poziția de președinte al Universității Paris-IV Sorbonne, dar mai ales spre reputația unui istoric din școala Analelor, fertil dedicat unei antropologii a sacrului în durata lungă a civilizației europene. El a condus Institutul Francez bucureștean (din primul său sediu, precar, și din cel de-al doilea, somptuos, păstrat pînă azi) în intervalul 1931-1941, adică în anii cînd cultura noastră a produs prima generație de creatori majori, deschiși către universal, dar și obsedați de o definție (pe cît posibil „permanentă”) a identității naționale.
Tînărul savant a fructificat acei ani pentru a descoperi țara noastră sub raport deopotrivă istoric, geografic și uman: bursele obținute de el, programele curente, conferințele și înzestrarea bibliotecii, dar și donațiile de carte, însoțite de rapoarte diplomatice și articole în presa franceză (pînă acum inedite), creionează profilul tipic al unui „normalian”, erudit și entuziast, care sporește prestigiul culturii franceze în România Mare, căutînd totodată să-i surprindă specificul (oriental-occidental), să treacă dincolo de stereotipurile indulgente și să se împrietenească durabil cu elita ei intelectuală, inclusiv pentru a-i contrabalansa tentațiile „germanofile”, tragic pat germinativ al extremismului legionar și al derivei spre statul totalitar.
Laboriosul studiu introductiv realizat de îngrijitorul ediției are meritul de a reconstitui cu finețe analitică și precizie documentară fundalul epocal al acelor ani de efervescență creatoare, anxietăți colective tensionat premonitive și loialitate franco-română aflată la zenit, dar și profunda fidelitate a lui Alphonse Dupront față de prietenii săi români, după instalarea Cortinei de Fier. Ferice de Franța, a cărei diplomație culturală (dincolo de marii săi intelectuali cooptați în cariere diplomatice propriu-zise) a funcționat ca instrument de concertare europeană, servind cu noblețe idealul unui umanism cu rădăcini renascentiste, mutilat din păcate în menghina fatidică a confruntării dintre comunism și nazism! Fără condescendență francocentrică și convins că latinitatea orientală a românilor reprezintă o piesă esențială în dialectica istorică a continentului cu cea mai strălucită civilizație consemnată, Alphonse Dupront a reușit să iubească două patrii, fără să o trădeze pe nici una. Pe durata misiunii sale la București, tînărul savant frecventează toate marile nume ale constelației intelectuale interbelice (mai puțin pe Lucian Blaga și Tudor Arghezi, bunăoară) și face din Institutul Francez o casă a culturii înalte, unde se regăsesc, alături de corifeii istoriei, filozofiei și literaturii (N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Dionisie M. Pippidi, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Bazil Munteanu, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Tudor Vianu și Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Mihail Sebastian) și personalități din alte domenii, precum Ioan Cantacuzino, Emil Racoviță, Gheorghe Țițeica sau Simeon Mehedinți, dar are simultan ambiția de a organiza în România conferințe ale unor iluștri compatrioți, precum Paul Hazard, Henri Focillon, Léon Brunschvicg, Jules Romains, Georges Duhamel, dorindu-și, fără succes, să-i invite și pe alții (cum ar fi Lucien Febvre, Paul Valéry, François Mauriac sau Paul Claudel).
Strădaniile sale de a-i implanta în Franța postbelică pe Cioran, Eliade și Ionesco (demersuri administrative, recomandări, mijlocirea unor subvenții etc.) sînt de asemenea impresionante, așa cum rezultă din micul corpus epistolar care încheie volumul, mărturisind onestitatea fundamentală a savantului francez, dincolo de umbrele care planau asupra primelor două nume din această legendară triadă de români exilați. Alphonse Dupront a trăit îndeajuns de mult pentru a asista la prăbușirea regimului comunist din România, însă a murit pe 16 iunie 1990, cînd primele ecouri ale „mineriadei” organizate de FSN și Ion Iliescu ajunseseră deja și la Paris...
