Legămîntul încheiat cu Noe introduce o nouă realitate. Ceea ce caracterizează legămîntul este o hotărîre unilaterală, în care angajamentul lui Dumnezeu nu depinde de fidelitatea omului. Este și ceea ce Pavel a dorit să marcheze, traducînd ebraicul berith nu prin „legămînt”, ci prin „testament”. Desigur, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu cere nimic de la om. În contrapondere față de făgăduința Sa, El îi dă lui Noe porunci (9, 4-7). Infidelitatea oamenilor îi va lipsi de bunurile spirituale asociate legămîntului, de cunoașterea și de familiaritatea cu Dumnezeu, dar nu va putea duce la revocarea acestuia.
Astfel, apare caracterul iconomiei instituite odată cu Noe. Cu adevărat, odată cu el ia naștere o lume nouă: „începutul unei noi creații”, „un nou început de viață”. Corespondența dintre răsplata pămîntească și dreptate, pe care se întemeia prima iconomie, a fost destrămată, încheindu-se odată cu Potopul. Ordinea lumii nu mai este dependentă de purtarea păcătoasă a omului. În iconomia care începe, Dumnezeu le va da bunurile temporale și păcătoșilor, și sfinților. Dumnezeul legămîntului nu este un Dumnezeu care dă ploaie celor drepți și o refuză celor nedrepți, ci, după cuvîntul însuși al lui Hristos, „El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat. 5, 45).
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu are părtășie cu păcatul, ci înseamnă că Dumnezeu are grijă de o lume în care păcatul există și în care nu este vorba de distrugerea păcătosului, ci de mîntuirea lui. Trecem de la ideea de conservare la cea de mîntuire, de la nostalgia inocenței originare la primele etape ale restaurării finale. Legămîntul marchează astfel o răscruce în istoria mîntuirii: trecerea de la o privire întoarsă asupra trecutului, pe care trebuie să-l menținem în pofida acțiunii distrugătoare a timpului, la o privire îndreptată spre un viitor pe care trebuie să-l pregătim prin acțiunea constructivă a timpului. Odată cu legămîntul, natura devine istorie.
Toți oamenii se nasc în această lume, dar puțini sînt cei care îi înțeleg sensul. Ceea ce caracterizează această lume este chiar disocierea dintre dreptate și fericire. Or, o astfel de lume este un scandal pentru rațiune. Rațiunea rămîne la nivelul iconomiei inițiale. Ea ar dori ca Dumnezeu să fie în favoarea celor drepți și să-i respingă pe păcătoși. Ar recunoaște existența lui Dumnezeu dacă, așa cum ar dori Camus, nu ar exista inocenți nefericiți și dacă, după cum am auzit de la o doamnă în vîrstă, fulgerul lui Dumnezeu i-ar fi nimicit pe torționarii de la Oradour! Or, acest lucru se lovește de scandalul legămîntului cu Noe, care este cel al prosperității omului rău, căruia îi va corespunde în mod precis scandalul lui Iov, care e cel al nefericirii dreptului.
Dar rațiunea păcătuiește prin angelism, situîndu-se dincoace de păcatul originar. Ea este mai puțin înțeleaptă și mai puțin milostivă decît acest Dumnezeu pe care Îl acuză de nedreptate și de cruzime. Pentru că, din moment ce păcatul există – și cine poate să ignore acest lucru?! –, logica pe care ea o invocă ar cere distrugerea lumii, întrucît păcatul este universal. Dacă rațiunea ar decide cum stau lucrurile, lumea ar fi încetat odată cu Potopul, ea s-ar fi dovedit a fi un eșec definitiv. Or, existența lui Noe are ca obiect tocmai ieșirea din această logică implacabilă și izbăvirea lumii în pofida logicii.
Legămîntul cu Noe a introdus o fisură în legătura dintre păcat și pedeapsă, prin care mîntuirea va putea să pătrundă. Și astfel, legămîntul este o manifestare a iubirii. El ne revelează ceva nou despre Dumnezeu, fiindcă este prima manifestare a iubirii mîntuitoare, în vreme ce iconomia anterioară punea în lumină doar iubirea creatoare. Se ivește acum această milostivire plină de răbdare cu care Dumnezeu îndură păcatul pentru a-l izbăvi pe păcătos. Nu, va spune Epistola a doua a lui Petru, referindu-se la acești logicieni uimiți, dacă există Dumnezeu, atunci să nu se manifeste; nu, „Domnul nu întîrzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întîrziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piară cineva, ci toți să vină la pocăință” (3, 9).
(fragment din cartea Sfinții păgîni ai Vechiului Testament, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Spandugino, 2025)
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
