O stimulantă apologie a limitei

Am revenit de la Bookfest cu obișnuita recoltă de apariții editoriale recente: tîrgurile de carte par să reconstituie vechea agora ateniană unde, dacă e să-l credem pe Sf. Pavel, grecii își petreceau timpul doar „pentru a afla ce mai e nou”. Întrucît am asistat la lansarea cărții lui Costică Brădățan, Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate (Editura Spandugino, 2024, 318 p., traducere din limba engleză de Vlad Russo), aceasta a fost și prima lectură făcută odată întors acasă: n-am putut decît să o parcurg de la un cap la altul, întrucît textul te absoarbe prin fluenta lui măiestrie stilistică, atacînd jucăuș teme grave, pe un fond de pedagogie deloc soporifică, punctat cu ironii abil dozate și înțesat cu reflecții sub specia a ceea ce s-a numit philosophia perennis.

Prezentarea de la Bookfest s-a făcut în absența autorului, care predă studii umanistice la Texas Tech University și la University of Queensland (Australia), îndeplinind și alte sarcini, în calitate de coordonator al unor colecții de carte (Bloomsbury, Columbia University Press). Cu o jumătate de viață trăită în România (unde s-a născut în 1971) și a doua petrecută peste Atlantic, unde și-a făcut deja un renume salutat în publicațiile-far ale elitei americane, Costică Brădățan este omul de clară împlinire profesională care s-a simțit chemat să reflecteze asupra virtuților paradoxal ascunse în vastul teritoriu al eșecului omenesc.

Iată un demers terapeutic, mai ales azi, cînd ideologia fals egalitară a succesului continuu, la care ni se tot spune că avem dreptul, a reușit să ne rupă de realitatea condiției umane, ne-a proiectat într-o ridicolă comedie a erorilor și ne-a exilat la grămadă pe o insulă nefericită, unde iluziile individuale și colective se hrănesc din perversa lor spirală inflaționistă. Textul ne readuce aminte lecțiile bunului-simț ancestral, pe care societățile pre-moderne îl conservau cu fiori sacri, salvîndu-și luciditatea: sîntem fragili, vulnerabili, diferiți și concurențiali, expuși riscului mortal – dintr-o infinitate de cauze potențiale –, așa că nu merită să ne umflăm în pene, să ne credem buricul pămîntului, să ne comportăm egocentric și să ne luăm dorințele drept certitudini pe care ni le-ar datora cineva, fiind recomandabil, dimpotrivă, să învățăm din propriile eșecuri, mai dese decît am vrea și mai pline de tîlc decît am crede. Și asta nu pentru că eșecul e punctual și trecător, urmat de redresări spectaculoase, potrivit principiului că o ușă închisă e de fapt o altă ușă deschisă, cît pentru că el ne umanizează, ne confruntă cu sinele nostru profund și ne permite o mai judicioasă încadrare în ordinea etică, socială, istorică și cosmologică din care facem parte.

Pledoaria profesorului Costică Brădățan e ilustrată prin patru biografii de „ratați” magnifici – Simone Weil, Mahatma Gandhi, E.M. Cioran și Yukio Mishima – ale căror viață și operă sînt refiltrate prin sita distanței dintre ethos-ul curent al modernității burgheze secularizate și căutarea perfecțiunii în cele mărunte, obscure și anonime, unde poți găsi mai degrabă vestigiile somptuoase ale unei transcendențe abolite. Pe mine, care i-am frecventat asiduu pe ceilalți trei, numai portretul lui Gandhi m-a surprins: nu pentru că emancipatorul non-violent al Indiei post-coloniale ar fi fost de fapt un impostor, ci pentru că, în cazul dat, sărăcia voluntară, postul extrem, ura față de civilizația occidentală și mistica politică a pasivității au fost predicate pe un fond de inumană și cinică amoralitate, plătită cu milioane de victime ale violenței (interetnice și interconfesionale) încă prezentă, după atîtea decenii, pe scena policromului și convulsivului subcontinent asiatic.

Repet, cartea e construită cu o tehnică narativă exemplară, solid documentată și plină de umor alert, oferindu-ne o lectură de zile mari și numeroase consolări spirituale, pentru că ne oglindim în ea, fără doar și poate, propriul parcurs biografic. La urma urmelor, nu există om care să nu-și privească eșecurile ca pe o imixtiune fatidică, deși ele decurg din suma prejudecăților și închipuirilor sale narcisice. Motivul biblic al căderii adamice apare în filigran la fiecare pagină din acest opus plin de discretă fervoare morală și de farmec intelectual, pe care-l vi-l recomand fără rezerve.