Pana și bicornul

Diplomații sînt mesageri, deci se înrudesc deopotrivă cu zeul Hermes și cu îngerii creștini, fără să compromită rezultatul unui asemenea sincretism. Cert este că ei se mișcă între Olimpul puterii politice și poruncile Tatălui ceresc înarmați nu doar cu răbdare, umor și tact, ci și cu instrumentele scriitorului. Dacă nu le-ar fi plăcut scrisul ori n-ar fi fost capabili să-l practice fluent, cu o adesea pedantă eleganță și cu o imperativă proprietate a termenilor, i-am fi găsit în alte orizonturi profesionale. Acești purtători de mesaje, a căror soartă rămîne nedecisă în era „Inteligenței artificiale”, sînt atît singurii săraci care-și permit o viață îndestulată, cît și unii dintre cei mai nedreptățiți autori. Logodna lor cu scrisul implică două ipostaze. Prima e cea a diplomatului-scriitor. Acesta rămîne în istorie cu o tonă de „telegrame” diplomatice prăfuite în arhive sau tîrziu digitalizate, peste care așază cel mult vreun volum de memorii, loc al răzbunărilor tîrzii și al bilanțului sapiențial dezabuzat. E trist că scrierile lor dispar în spatele carierei, întrucît găsim în ele culisele savuroase și incitante ale istoriei politice și militare, dar și mărturii directe despre starea unor societăți și culturi excentrice în raport cu norma curent occidentală. Cea de-a doua ipostază, simetrică, îl privește pe scriitorul-diplomat. El se ascunde în diplomație pentru a putea observa lumea „de la post” și pentru a-și scrie opera literară sub protecția unui paravan protocolar. Celor din categoria secundă le revine o posteritate mai generoasă, pentru că publicul din fiecare generație rămîne fidel scriitorului și îl uită pe fostul purtător de frac ornat cu decorații. Scripta manent!  

În România ex-francofonă, mulți au convingerea că numai Franța, eternă Republică a Literelor (în care scriitorul ilustru e suveran), a fost țara europeană care și-a folosit poeții și filozofii în serviciul ei diplomatic. Într-adevăr, Franța a dat tonul îngemănării între pană și bicorn. La 1603, Jean Hauteman de Villier publica prima carte în franceză despre rolul diplomaților (L’Ambassadeur). Chateaubriand rămîne cel mai emblematic scriitor-diplomat. A fost urmat de Lamartine, de Alexis de Tocqueville (scurtă vreme chiar ministru de Externe) și de bulimic afemeiatul Stendhal (consul la Civitavecchia), plus negurosul reacționar Joseph de Maistre (care a reprezentat la Sankt Petersburg regatul Sardiniei, dar a scris în franceză). Tradiția a explodat interbelic, oferindu-ne cea mai strălucită pleiadă de scriitori diplomați, cu Alexis Léger ca secretar general la Quai d’Orsay (alias Saint-John Perse, da, cel cu premiul Nobel), fără a-i omite pe Jean Giraudoux, Paul Morand (trecut și pe la București) sau Paul Claudel, formidabilul poet catolic, care a slujit ca ambasador al țării sale în Japonia, Brazilia, Statele Unite și Belgia. Bineînțeles, lista e mult mai lungă. Din ea s-a inspirat și România dintre războaie și chiar cea comunistă, care a folosit în diplomație, ca atașați culturali sau șefi de misiune, pe Duiliu Zamfirescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Neagu Djuvara, Matila Ghyka, Alexandru Ciorănescu, Aron Cotruș, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Tudor Vianu, Mircea Malița și alții, continuînd sporadic această linie și în etapa post-comunistă, prin Mihai Zamfir, Dan Hăulică, Marian Papahagi, Grete Tartler, Elena Ștefoi, Sever Voinescu, Vasile Popovici și Gabriel Gafița, pentru a nu-i aminti decît pe cîțiva.

De fapt, și alte țări europene, mai cu seamă de matrice latină, au aplicat modelul francez, așa că găsim mari nume italiene, portugheze, spaniole sau din America Latină în corpul diplomatic, fie ca trecători, fie ca titulari ai unei cariere depline. Logica e simplă: dacă diplomatul are vocația de a transcrie realitatea complexă din capitala unde este acreditat, el va acoperi acest oficiu cu atît mai bine cu cît se numără printre scriitorii profesioniști, echipați cu o excelentă cultură generală și cu elevat simț al mondenității „reprezentative”. Pentru a trage o concluzie obiectivă și melancolică, voi spune că – cel puțin în „România educată” –  frumoasa noastră tradiție din acest domeniu și-a dat obștescul sfîrșit prin ultimul literat trimis în misiune diplomatică: Emil Hurezeanu. Dacă ea va mai fi sau nu resuscitată, iată o chestiune la care nu am, din păcate, răspuns.