Unul dintre momentele simbolice ale misiunii Sfîntului Pavel este descris, în termeni esențiali, în capitolul 17 al Faptelor Apostolilor. După Tesalonic și Bereea, unde vestirea învierii lui Hristos printre evrei și elini aduce convertiri, însă provoacă și tulburare, Pavel ajunge la Atena, capitala intelectuală a elenismului. Ca în celelalte orașe, propovăduiește în sinagogi și în spații deschise, oferind vestea cea bună tuturor celor dispuși să-l asculte. Străbate cetatea, o observă cu atenție, dorește să discute, dar se și umple de indignare, „văzînd că este plină de idoli”. În această scurtă mențiune despre starea sa interioară, textul indică tensiunea radicală dintre spiritul unei credințe înrădăcinate în refuzul monoteist al imaginii divinității și etalarea polimorfă a credințelor în zei.
Totuși, apostolul nu începe de aici, de la ceea ce resimțea ca fiind în contrast total cu misiunea sa, ci de la dorința filosofilor de a vorbi cu el despre noutatea pe care o propovăduia. Există în atitudinea epicureilor și stoicilor care-l conduc în Areopag o ambiguitate pe care o folosește inspirat, construind, ca un nou Socrate, prima apologie a creștinismului în spațiul prin excelență al autorității civile și religioase grecești. La poalele Acropolei, „în mijlocul Areopagului” (17, 22), după ce le trezește curiozitatea, Pavel se adresează atenienilor, atît de vigilenți față de propovăduirea unor „dumnezei străini”, lăudîndu-le religiozitatea. Cuvîntul grec folosit în Fapte 17, 23 poate să însemne și superstiție. În orice caz, deschiderea pe care o face comportă o subtilă ironie. Asemenea lui Socrate, condamnat de altfel și pentru inovație religioasă, apostolul își conduce auditoriul mai întîi flatîndu-l și pornind de la ceea ce pare că știe și aprobă.
În locul atît de populat al religiozității eline se afla un altar închinat divinității necunoscute. De aici va porni apologia, trecînd de la ritual la cunoaștere. De altfel, toată cuvîntarea paulină este structurată pe antiteza ignoranță – cunoaștere, atît de dragă celor care ieșiseră de sub mantaua lui Socrate. Bibliștii și istoricii creștinismului timpuriu au analizat în detaliu aluziile rafinate din acest text la faimoasa Apologie platoniciană. Convergențele potențează diferențele: Pavel nu este judecat de atenieni, ci invitat să le vorbească; e un străin care-i intrigă, nu unul de-al lor care-i incomodează; poate vorbi liber despre ceea ce crede, în vreme ce Socrate fusese acuzat de introducerea noutății religioase. Episodul este intens simbolic, pentru că nu doar cuvintele grecești poartă aura celor folosite cîndva de Socrate, ci maniera însăși de a proceda într-un dialog-pledoarie este adoptată și, în acest fel, consacrată de „apostolul neamurilor”.
Care este noutatea pe care o aduce? „Cel pe care voi, necunoscîndu-L, îl cinstiți, pe Acesta îl vestesc eu vouă” (17, 23). Pavel le vorbește despre unicitatea Dumnezeului Creator și totodată despre unitatea umanității, iar ca să-i convingă le citează un vers din poetul Aratos. Începe, astfel, cu ceea ce filosofii greci ar fi fost înclinați să admită, depășind particularismele, pentru a insera apoi lucrurile tari ale propovăduirii: caracterul impropriu și inutil al reprezentărilor divinității și perspectiva judecății finale a lumii. Între acești doi poli, necesară este convertirea – chemare pe care Dumnezeu o adresează oricui, indiferent de proveniență. Surprinde prezentarea aluzivă a lui Iisus ca fiind Cel rînduit „să judece lumea întru dreptate” (17, 31). Pavel nu pare să fi dorit să accentueze identitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, așa cum avea să o facă în epistole. În acest cadru cosmologic, cuprins între crearea și judecata lumii, el spune totuși că Judecătorul este Cel care a înviat din morți și că învierea Lui este proba prin excelență a adevărului. Însă curiozitatea ascultătorilor se oprește aici: a vorbi despre înviere și, mai ales, despre o eshatologie care presupune învierea cu trupul e prea mult! Întîlnirea se suspendă, printre rîsete și amabilități. S-ar putea spune că a fost un eșec; o pledoarie care s-a izbit frontal de una dintre rezistențele spiritului elin. Dar distanța pe care o vedem aici dă măsura întregii istorii care a început cu încercarea Sfîntului Pavel de a crea întrebarea pentru care răspunsul exista deja.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).
