Lazăr nu este numai o oglindă pentru ceilalți, ci și un personaj pe care creștinii, începînd din Antichitatea tîrzie, doreau să și-l imagineze dincolo de apariția sa miraculos statuară. Marile nuclee hermeneutice – hristologic, baptismal, penitențial –, configurate încă de la începuturi, continuă să structureze receptarea învierii din Betania, însă unele accente, la care se adaugă dezvoltări inedite, dobîndesc un mai mare relief în omiliile și imnografia dedicate Sîmbetei lui Lazăr. Predicile lui Cromațiu de Aquileia și Petru Hrisologul ilustrează o tendință care se va amplifica în ambele emisfere ale creștinătății. La Cromațiu găsim personificarea morții care suferă teribila lovitură a poruncii lui Hristos: „Lazăre, vino afară!”: „moartea nu-l putea ține pe cel pe care îl chema Viața”; „moartea nu a așteptat să mai audă o dată porunca glasului Mîntuitorului ca să-i dea ascultare”; „moartea a fost îngrozită auzind glasul unei puteri atît de mari”. Această tensiune între chemarea lui Iisus, făcînd într-o clipă să se reunească sufletul cu trupul, și moarte scandează, de fapt, întreaga omilie și exprimă o preocupare care își va găsi dezvoltarea în literatura apocrifă și în imnografia Bisericii, mai ales în Răsărit.
Odată cu Petru Hrisologul pășim mai adînc pe teritoriul dramatizării episodului. El încadrează minunea într-o ierarhie a învierilor, însă distincția pe care o face între ele privește cu mai mare acuitate decît la alți autori semnificația hristologică și soteriologică a învierii lui Lazăr. De ce este mai mare această minune decît cele precedente? Pentru că în primele cazuri „puterea infernului a rămas neatinsă”, pe cînd aici Hristos obține prima biruință asupra morții. Față de omiletica de pînă la el, originalitatea sa constă în dialogul de la finalul Predicii 65, între Tartar, îngeri, Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Petru Hrisologul face parte dintre autorii care explică Evanghelia punînd în scenă sensul. Astfel, chemarea lui Lazăr la viață este înfățișată dincolo de ceea ce s-a văzut și a fost transmis de apostoli; ea era o „forțare a porților infernului” și deschiderea unei „căi noi de întoarcere”. În lumea nevăzută avea loc un veritabil proces, pentru că Tartarul se revoltă furibund în fața pretenției celui pe care-l considera un simplu om de a înfrunta „fără teamă înfricoșătoarele intrări ale morții”. Termenii dramatizării sînt cei ai unei judecăți la curtea împăratului, corespunzătoare ideii împlinirii dreptății prin sacrificiul răscumpărător al Fiului, prezentă, de pildă, la Grigorie de Nyssa și Amfilohie de Iconium. La prima încercare de a invoca în fața lui Dumnezeu „sentința pronunțată de atîtea secole”, „vechea lege a Gheenei”, „vechiul drept al pedepsei”, pe care Iisus îl abolea cerîndu-l înapoi pe Lazăr, îngerii – „slujitorii Învierii” – îi răspund Tartarului cu versetele din Psalmul 23: Iisus este „Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război”, „Domnul puterilor”. Iar la încăpățînarea Tartarului de a nu accepta că omul Iisus este „Domnul puterilor”, ei dezvăluie complet identitatea lui Hristos – „Creator al universului” și „Mîntuitor”, prevenindu-l pe reclamant de efectele devastatoare ale lucrării lui Hristos asupra „imperiului” lui și somîndu-l să-l restituie pe Lazăr: „dă-l înapoi pe unul singur înainte de a fi obligat să-i eliberezi pe toți”.
Al doilea act al procesului oferă cheia teologică a episodului. Tartarul face apel și se înfățișează de această dată cu retorica unui servitor umil („ultimul din creația Ta”), veghetor asupra aplicării riguroase a sentinței divine, în fața lui Dumnezeu însuși. Sub chipul acestei false umilințe, își revendică dreptul străvechi, contestîndu-l deschis pe Hristos și acuzîndu-l de încălcarea ordinii sacre a poporului Său. Dumnezeu nu-i oferă privilegiul unui răspuns la această interpelare. Însă „în sînul Tatălui”, Fiul cel veșnic se pronunță în apărarea oamenilor, mai cu seamă a celor drepți și sfinți, a nevinovaților și a „copiilor care nu știu ce este binele și răul”. Pînă cînd – întreabă El – greșeala unui singur om, a lui Adam, poate să-i confere „acestui ucigaș” (carnefix) dreptul de a-i ține pe cei curați, fideli și inocenți în temnițele lui? Fiul se oferă astfel Tatălui în schimbul vieții acestora, pentru a răscumpăra greșeala originară: „Prețul sîngelui Meu, atît de scump Ție, să fie mîntuirea tuturor celor morți”.
(fragment adaptat din cartea Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor (125-1486), vol. I, Editura Spandugino-Zeta Books, în curs de apariție)
