.jpg)
Fundamentalismul religios, deseori suprapus cu teoriile conspiraționiste, se aseamănă cu literatura bulevardieră: prezintă lumea și personajele care o populează ca avînd o consecvență interioară previzibilă, deși, în cazul conspiraționismului, ascunsă. Faptul că logica ei este „dezvăluită” doar acestor gnostici contemporani trădează un amestec straniu de mîndrie și frică, ambele semne ale nedesăvîrșirii în iubire. Nu este de mirare că fundamentalismului care vede doar „esența” lucrurilor îi este proprie o tristă miopie morală.
Pe fondul conflictului aparent tot mai intens între morala creștină imuabil-tradiționalistă și lumea colorată prin globalizare, e de înțeles de ce exponenților umanismului liberal, ca odinioară lui Matthew Arnold, cultura li se pare o bază mai incluzivă pentru societate decît cultul creștin. Însă, în opinia mea, nu trebuie să vedem aici o critică „progresistă” a creștinismului, ci mai degrabă o reafirmare a ceea ce Însuși Hristos ne spune: Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Tocmai prin fireasca sa nedesăvîrșire și relativitate, în care multiplele posibilități rămîn aproape egal valabile, reciproc și uneori intolerabil exclusive, cultura umană seculară stă mărturie oarecum apofatică sau intuiție a unei lumi mai bune care va să vie.
Înțeleasă nu neapărat ca o anumită formă a cultivării sufletului, cît mai ales ca o conștientizare a nevoii și străduință de a ne cultiva, cultura poate contribui la creșterea imunității împotriva speranțelor populiste în falșii mîntuitori, îndeosebi vocali în perioada electorală. Aceștia se disting prin insistența că nu ei, ci mereu doar tabăra politică opusă are nevoie de îmbunătățire pentru a mai frîna alunecarea colectivă pe panta apocaliptică. Creștinismul politizat nu diferă de acea înșelătoare încredere lumească în reformele politice și sociale despre care Soljenițîn observa că duce la pierderea valorii supreme: a vieții religioase. Cînd, în fervoare electorală, unii creștini tolerează abaterile morale ale salvatorilor politici in shining armour în speranța de a mai amîna apocalipsa progresistă, mi se pare că repetă același proces prin care odinioară umanismul a devenit tot mai materialist și astfel, nota tot Soljenițîn, s-a făcut accesibil speculației și manipulării de către socialism. Reducerea obsesivă a creștinismului la valorile familiale – mai ales cînd familia nu mai apare atît ca celulă de bază a societății, cît a națiunii – este tot o formă de materialism și umanism despiritualizat. Cînd morala este impusă cu forța, individul și comunitatea nu mai trebuie să apeleze la resursele transcendente și mistice, iar credința nu mai este „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.
Compromisul moral prin care susținătorii creștini ai extremismelor naționaliste justifică grosolănia sau chiar înșelăciunea („nu se poate altfel”, „și Ei ne-au impus plandemia” etc.) intră în contradicție flagrantă tocmai cu morala în numele căreia, chipurile, au intrat în hora politică. Acest lucru dezvăluie deloc măgulitor că morala lor este selectivă și integritatea opțională, iar miza este de fapt aceeași dimensiune, vizată și de Marele Inchizitor, care ne scutește de efortul sufletesc al mîntuirii: puterea. Obsedată de unele forme de decadență umană (familială, consumeristă) și permisivă față de altele (corupția mică, oportunismul politic), morala de acest soi exemplifică legalismul care rămîne neputincios în fața forței corozive a răului. Neînclinat să promoveze libertatea pentru toți în care încape și alegerea valorilor creștine, pactul machiavelic pe care-l face creștinismul mărturisitor cu forța brută semnalează nu doar o mîndrie agresivă care nu mai poate răbda, ci, cel mai probabil, și credința slabă. E nedumeritor contrastul între credința în Creatorul atotputernic, dăruitor al indescifrabilei minuni a vieții, al dragostei, al unui univers vizibil uluitor, al dorului de frumos care dă naștere unor culturi încă surprinzătoare, într-un Dumnezeu întrupat în forma cea mai umilă, și presupunerea că acest Dumnezeu agreează tovărășia utilitaristă cu mitocănia forței. Un creștinism care caută să se încetățenească prin putere lumească, mînjită cu de toate, îl face pe Hristos ipocrit, pentru că insinuează că Blîndul Miel își pune adepții să facă the dirty job...
Însă o rafinată distincție scripturală dezvăluie dragul lui Dumnezeu de libertatea și felurimile omenești. Cînd citim „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Mc 9,40), observăm că pluralul permisiv exclude uniformizarea comunității și pledează îngăduitor pentru pluralitatea opiniilor. Grăitor, fraza este rostită după ce apostolii se lamentează că un alt exorcizator în numele lui Hristos nu a agreat mersul după… ei. Însă în reiterarea ușor modulată sub forma „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Mt 12, 30), devine limpede că singularul exclusiv poate fi rostit doar de Hristos. Persoana întîi poate fi referința absolută doar dacă este cea a lui Dumnezeu. Totodată, Viața care este El poate fi aleasă doar explicit și personal, iar omiterea acestei alegeri echivalează, într-adevăr, cu împotrivirea.
Amestecarea planurilor se produce prin lozinca comunistă „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” și prin reîncarnările contemporane ale acesteia, pentru care opțiunea electorală este între viață și moarte sau sclavie și libertate – o absolutizare sacrilegă a unei grupări omenești. Sacralizarea politicii bagatelizează efortul sfințirii prin smerenie, prin cioplirea sinelui, prin cultivarea virtuților creștine și mai ales a dragostei pentru aproapele, care se desăvîrșește în dragostea pentru întreaga lume. Toată această strădanie duhovnicească poate fi evitată, se pare, printr-un shortcut politic: dacă votezi corect, ai ales viața! O blasfematoare arogare a puterii dumnezeiești de a da viață. Este ironic că încețoșarea fineții scripturale – „He that is not with us, is against us; and again, he that is not against us, is with us” – a fost săvîrșită mai întîi de Francis Bacon tocmai în eseul său despre unitatea în religie, în care descurajează atît intransigența, cît și căldiceala, și îndeamnă la atenuarea retoricii.
Dezideratul unității în diversitate nu se împlinește în jurul unei mișcări omenești, fie și una cu arome religioase, ci în tainica împărăție care gravitează în jurul persoanei lui Hristos. Iar aceasta poate fi cel mult intuită în spațiul par excellence al posibilităților prin imaginație și deci al cultivării îngăduinței: cultura. Cultura este acea ofrandă care ne poate compatibiliza – fără ca ea să poată fi vreodată echivalată – cu primirea lui Hristos. Întrucît împărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta, nici libertatea (iubirii) prin care accedem la ea nu-și poate vedea scopul împlinit în configurațiile politico-sociale ale lumii. Dar neîmplinirea aceasta este o mîngîiere! Dacă țara făgăduită de Hristos nu este din lumea asta, avem încredințarea că ea este pusă deoparte pentru noi și nu poate fi atinsă de neajunsurile acestei lumi. Dacă s-ar realiza pe pămînt, ea s-ar reduce la ceea ce este vizibil ochiului muritor, riscînd să devină o iluzie, întrucît, așa cum observă Northrop Frye în tradiția liberal-umanistă a lui Arnold, „iluzie constituie tot ceea este fix și definibil, iar realitatea se definește cel mai bine ca o negare a celei dintîi…”.
Nedispus să-și asume mersul pe această muchie între văzutul iluzoriu și nevăzutul cert, fundamentalismul înfăptuiește dragostea „sub forma asigurării egocentrice a sinelui”, iar încrederea „sub forma supunerii”, și prioritizează experiența „ca o conformare la niște certitudini date, niște principii axiomatice, niște prevederi normative” (diagnostice puse de Christos Yannaras). Și o face cu o voluptate care ne confruntă totodată cu cel mai iritant păcat al ereticilor: că nu se lasă convinși de argumentele noastre. Dacă dragostea autentică merge pînă la absurdul „aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine, după trup”, fundamentalismul este iritat de neputința de a se impune prin atotputernicia argumentului textual, pentru că incapacitatea aceasta îl expune celui mai mare risc: de a fi nevoit să învețe dragostea care „toate le crede, toate le nădăjduiește”.
Nu întîmplător, adevărul înțeles în sens cognitiv-normativ nu se regăsește în ceea ce Sf. Pavel numește roada Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndețea, înfrînarea, curăția”. A acelui Duh care suflă unde voiește și care, împreună cu cei născuți din El, se distinge prin faptul că nu știi de unde vine (ce sfidare a „tradiției”!), nici încotro se duce (ce sfidare a exclusivismului!).
Amik Annamária este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filosofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.
