Religia de masă

În Iran, preşedintele Republicii islamice, flancat de generali, pozează pe un fond butaforic de rachete.

Există astăzi dictaturi unde religia e megafonul Puterii, unde societatea a fost redusă la o masă de supuşi. Stă oare în firea religiei să gireze transformarea comunităţii într-o mulţime fără chipuri? A adera la o credinţă înseamnă topirea individului în colectiv? Comuniunea în credinţă înseamnă că persoana se şterge, se lasă absorbită într-o identitate de grup?

 

*

Cu o jumătate de secol în urmă părea că religiile vor părăsi spaţiul public, se vor retrage în interiorul vieţii private. Specialişti ai faptului religios vorbeau despre o secularizare galopantă, despre ştergerea vizibilităţii credinţei în viaţa societăţilor. Credinţa urma să se anemieze sub presiunea individualismului, a „credinţelor după plac”, să se menţină doar în preocupările unor indivizi sau ale unor comunităţi restrînse. Lucrurile n-au mers chiar aşa. În ţările est-europene, căderea comunismului a redat libertate manifestărilor publice ale religiei, iar peisajul religios a căpătat culori variate. Tradiţionalismul doritor să obţină influenţă oficială coexistă cu bricolaje postmoderne, alături de demersuri care se inserează creator, la prezent, în lunga tradiţie şi cultură a creştinătăţii. În Apus, deschiderea spre actualitate a ramurilor creştine, alături de întîlnirea credinţelor, a redat vigoare reflexivităţii religioase, a sporit prezenţa – uneori problematică – a identităţilor religioase în spaţiul social. Chiar dacă nu precumpăneşte în societatea mare, religia e departe de a fi o temă disparentă.

Dincolo de policromia manifestărilor credinţei, există un fenomen care sare în ochi. În loc de acutizarea individualismului religios a apărut în prim-plan extremismul de semn opus: variante brute, agresive de religie, fundamentalisme socio-religioase, autocraţii cu combustibil religios. Care, în acest moment, ne înconjoară cu războaie.

În Iran, preşedintele Republicii islamice, flancat de generali, pozează pe un fond butaforic de rachete. Unele au fost lansate, demonstrativ, într-o ploaie care n-a ajuns decît la periferia ţintei. A fost prima agresiune directă, după ce grupările extremiste finanţate de regimul ayatollah-ilor au atacat în mod oribil Israelul, stîrnind replica militară a acestuia. Evreii ultrareligioşi, de partea lor, îşi incită ţara să amplifice războiul, dar refuză să presteze serviciu militar. Îi dau înainte cu iresponsabila lor ideologie belicoasă, plătită cu sacrificiul altora. De parte creştină, patriarhul Kiril nu oboseşte să pună ortodoxia în slujba dictaturii lui Putin. Ba chiar a ridicat ştacheta, declarînd că Rusia duce un „război sfînt”. În ce calitate? Împotriva cui?

Ţintele au tot variat, la fel de imaginare: influenţa occidentală, NATO, fascismul din Ucraina, întregul Occident. Rusia e înfăţişată ca unic depozit al valorilor creştine (printre ele se află probabil ororile comise asupra Ucrainei, tocarea propriilor cetăţeni în război, instalarea opresiunii în societatea rusă); Rusia – cea pură şi spirituală – ar fi ameninţată din toate părţile, aşa că şi-a lansat preventiv maşina de război. „Sfînt”. Ciudat e că o mare parte dintre ruşi par să prizeze acest fel de sfinţenie; par să creadă că – atacatori fiind – sînt cei atacaţi, îl susţin din convingere pe Putin. Dacă li se spune că atentatul de la Crocus City Hall (pernicioasa influenţă occidentală!), deşi revendicat de „Statul Islamic”, a fost pus la cale de Ucraina, ei cred. Dacă li se spune că Occidentul „desacralizat” îi ameninţă, ei cred. Dacă li se spune că ruşii sînt – doar prin faptul că sînt ruşi – cei puri, aleşii, grupul cu adevărat valoros al omenirii, ei cred. Ce fel de credinţă este asta?

Crezare de tipul ideologic cel mai brutal, ea elimină bunul-simţ, gîndirea cu propriul cap, rolul persoanei. Omul se şterge în beneficiul masei; se socoteşte valorizat prin absorbţia lui într-un rol colectiv – oricît de fantasmagoric – de nivel planetar, eschatologic, suprem. Nu e puţin lucru să ţi se spună – printr-o propagandă deversată în şuvoaie – că eşti „bastion al lui Dumnezeu” în lume. Oricîte crime ar costa asta, oricît de obscen de neadevărat ar fi. Curajul sacrificial al lui Aleksei Navalnîi, al lui Oleg Orlov, al lui Vladimir Kara-Murza, al lui Aleksandr Demidenko din Belgorod – arestat fiindcă ajuta ucraineni să se întoarcă în ţara lor, mort în detenţie –, curajul altor oponenţi faţă de dictatura politico-religioasă a lui Putin îi trezeşte oare doar pe o minoritate dintre ruşi? 

Cum de o credinţă de tip spiritual poate fi deviată într-o credinţă de tip ideologic? Există în cuvintele lui Christos ceva care să îngăduie topirea individului într-o maă religioasă, într-o credinţă de massă? Christos a vorbit mulţimilor, dar nu a luat mulţimea drept interlocutor. În Parabolele lui Iisus, Andrei Pleşu arată cui vorbeşte Christos: El „e de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine”. E atotprimitor, dar înalt selectiv, cere o conştiinţă vie, riguroasă, alertă. De altfel, una dintre temele dominante ale cărţii lui Andrei Pleşu e caracterul mesajului christic care dislocă orice înclinaţie de a asocia credinţa cu ideologia.

Aşa cum apar în Noul Testament, ucenicii lui Christos nu sînt un grup otova; au fiecare propriul profil, un mod personal de a-I răspunde, de a-I înţelege revelaţia. „Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele”, le spune Christos în marele cuvînt de la Cină. Christos instaurează o comunitate a singularităţilor, a portretelor bine articulate, care se recunosc afine unele cu altele prin raportul lor viu, specific, hrănitor cu Logosul divin.

Dacă religia înseamnă legătură cu Dumnezeu, ea se se stabileşte atunci cînd omul se adresează, ca persoană, Persoanei divine. Persoanei umane, în interioritatea ei trează, i se adresează Christos: „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa, 3, 20). Radiaţia credinţei în comunitate, credinţa care articulează o comunitate îşi au sursa în acest „raport de intimitate” între Persoana divină şi persoana umană.

Există în creştinism, ca şi în tradiţia ebraică şi în budism, texte şi experienţe spirituale care ilustrează faptul că comunitatea se construieşte pornind de la raportul intens personal cu divinul. Cînd Învăţătorul divin predică unui grup de ascultători, se spune acolo, fiecare ascultător are convingerea că Învăţătorul i se adreasează numai lui, îşi modelează mesajul special pentru el, priveşte doar în ochii lui. Rolul comunităţii derivă de aici, drept complement al „raportului de intimitate”. Împărtăşindu-şi unii altora experienţa, ascultătorii îşi dau seama că mesajul se adresează – în mod universal – interiorităţilor umane. Doar împreună iau act credincioşii, prin dialog, de faptul constatat experimental: „raportul de intimitate” e oferit tuturor, iradiază în toate direcţiile umane, articulează persoanele unele cu altele şi viaţa comunitară prin raportul lor cu Polul.

Cît despre credincioşii credinţei-ideologie, ei socotesc nu că Dumnezeu le vorbeşte, ci că Dumnezeu vorbeşte doar prin gura lor. Şi nici nu mai e nevoie ca El să vorbească, vorbesc ei... Stabilesc care e adevărul, îl impun unei mase de supuşi. 

                                                                                                                          

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

 

Share


Fantezii

Fantezii