În anul 243, relatează Porphyrios, Plotin însoţeşte armata împăratului Gordian al III-lea, pornită în campanie spre Răsărit. Încerca astfel „să obţină o cunoaştere directă a filozofiei practicate de perşi şi a celei ce era în cinste la indieni”. Episodul spune ceva despre stilul intelectual şi spiritual al Antichităţii tîrzii. De cealaltă parte, însoţindu-l pe regele persan Shapur în acest război ori în altul cu puţin mai tîrziu, se afla Mani, „trimisul Luminii”, fondator al acelei religii universale de tip gnostic care, direct sau indirect, va avea influenţe pînă tîrziu în Europa. Avîntul misiunii lui îl purta spre Occident, poate şi pentru a lua contact cu gîndirea elenă pe care se străduia să o integreze propriei sale gnoze şi propovăduirii ei. „Prezenţa simultană şi întîmplătoare a lui Plotin şi a lui Mani pe frontul celor două armate duşmane”, spune istoricul religiilor H.-Ch. Puech, „are pentru noi un sens puternic: occidentalul merge către oriental, orientalul către occidental, duşmani, dar interesaţi unul de celălalt. Filozoful intelectului (noûs), al Raţiunii greceşti, îl înfruntă pe apostolul unei Ştiinţe mistice care este, şi ea, emanată de Noûs, de «Spiritul luminii»”.
Din punct de vedere religios, epoca aceea ne apare întrucîtva familiară: e o lume foarte colorată spiritual. E un univers în care circulaţia, dezbaterea, concurenţa religiilor, reciproca influenţă, sincretismele, varietatea căilor şi a şcolilor de înţelepciune sînt uimitoare. Tipul de oikumene elenistică, iar apoi pacea romană creaseră o societate religios plurală şi comunicantă. În această privinţă, Alexandria e oraşul-cheie, mediul prin excelenţă al concomitenţelor şi al schimburilor spirituale. Aici, Ammonius Saccas îi are elevi, în secolul al III-lea (secolul „platonismului debordant”, potrivit lui Peter Brown), pe Origen, poate cel creştin, marele exeget al Bibliei, şi pe Plotin, neoplatonicianul absorbit de Unu. Cu două sute şi ceva de ani înainte, Philon comentase aici Biblia: o făcuse ca adept al filozofiei elene şi ca adept al tradiţiei ebraice, propunînd un tip de lectură simbolică şi contemplativă a Scripturilor pe care o vor prelua nu coreligionarii săi, ci o lungă linie de exegeţi creştini.
Pornind printre alţii de la Philon, creştinismul a putut asimila şi adapta înţelepciunea greacă, a putut face din ea un instrument de cercetare a propriului adevăr. Creativitatea uimitoare a primelor veacuri creştine se hrăneşte evident din noutatea densă a Logosului întrupat, dar şi din provocările pasionante ale întîlnirilor cu celălalt.
În lumea noastră tîrziu modernă, a tuturor pluralismelor, religia şi vocile ei sînt nişte actori printre mulţi alţii. Gîndirea creştină, şi gîndirea interesată de spiritual în genere, au însă o nouă temă de meditat sau o temă care nu s-a mai pus, probabil, cu aceeaşi acuitate, din timpul Antichităţii tîrzii. Niciodată de atunci încoace diversitatea religioasă nu a mai fost, ca astăzi, o problemă internă a Occidentului.
Întîi o problemă în teren. Epoca post-colonială şi globalizarea au adus în Occident comunităţi destul de importante de alte apartenenţe religioase, mai ales musulmane. Apoi interesul pentru spiritualităţile orientale, manifestat mai cu seamă începînd din anii ’60 ai secolului trecut, au făcut ca ele să devină o prezenţă vizibilă, atractivă pentru europeni. Se adaugă explozia „noilor religii” şi religiozităţi, al căror apetit pentru sincretisme face să varieze indefinit opţiunile şi reţetele credinţei.
Există, apoi, o importantă schimbare de atitudine faţă de diversitatea religioasă. Sporeşte numărul celor dispuşi să recunoască legitimitatea şi consistenţa altor forme şi tradiţii religioase decît cea la care ei aderă. E o poziţie ce tinde să devină, în Occident, dominantă. Pentru sociologul J.-P. Willaime, „recunoaşterea pluralismului religios nu mai are loc acum doar la nivel instituţional, ci şi la nivelul culturii şi al mentalităţilor.” Creşte apoi sentimentul că individul este în mod preponderent responsabil pentru angajarea lui religioasă. Tendinţa omului religios de azi, constată observatorii, e să aibă „comportamente suple”, să practice soluţii religioase „à la carte” (cf. Françoise Champion), potrivit convingerii că religia e menită să dea consolare, siguranţă, confort psihic individului. În sfîrşit, alături de o concepţie individualistă a religiosului, apare deplasarea de la angajarea religioasă către un interes cultural pentru religii şi tradiţii spirituale.
Acceptarea diversităţii religioase şi „liberalizarea” sentimentului religios în Occident sînt concomitente cu mişcări opuse, de exclusivism religios, cu ideologii fundamentaliste. Mai mult, de cîteva decenii, radicalisme extra-occidentale, de sorginte islamistă mai ales, au înfierat Occidentul drept „satanic”, au dus lupte şi au comis atentate împotriva lui, pretinzînd că ororile pe care le-au comis (vezi grupările Al-Qaeda şi Statul Islamic) ţintesc la refacerea unor societăţi „tradiţionale” şi la învingerea „duşmanului”.
Mai de curînd, utilizarea religiosului în scopuri antiliberale cunoaşte noi variante, încă mai ameninţătoare pentru ordinea democratică. Ele folosesc chiar limbajul creştin şi sensibilitatea creştină, au loc în interiorul societăţilor occidentale, au ajuns chiar instumente ale unor politici de stat. Regimul Putin şi regimul Trump folosesc demagogia unui naţionalism întemeiat pe baze aşa-zis creştine drept instrument de înstăpînire asupra societăţii. La fel ca extremismele non-creştine, ambele regimuri îşi arogă statura unor actori religioşi cvasi-apocaliptici: sînt „cei puri”, cei „buni” care vor învinge forţele „răului” într-o încleştare de sfîrşit de lume. Putin „justifică” agresiunea criminală asupra Ucrainei şi represiunea internă susţinînd, cu sprijinul patriarhului Kirill, că apără de Occidentul decăzut un popor rus păstrător al valorilor creştine „pure”. Trump – care se declară frecvent „ales al lui Dumnezeu” – vorbeşte despre „epoca de aur” pe care o va aduce unei Americi epurate de imigranţi şi de programul democraţilor. Potrivit istoricului Joël Schnapp (Crises et apocalypses au XXIe siècle, 2023), preşedintele american „recurge la o retorică puternic religioasă, utilizînd numeroase teme biblice şi eschatologice”. De curînd a montat pe străzile din Los Angeles „scene de luptă” cu trupe militare împotriva cîtorva sute de protestatari: un Armaghedon de mucava, dar care, pentru mentalul public, poate fi foarte periculos. (Mai avem şi varianta mioritică a apocalipsei, cea a dlui Călin Georgescu, care anunţa că el e menit să pregătească, în cadrul poporului român, venirea lui Iisus Christos.)
Toţi aceştia şi curentele milenariste care îi susţin pretind că Judecata de Apoi le stă la îndemînă, că ei sînt deja nu doar „cei drepţi”, ci chiar judecătorii ultimi. Pentru ei, eschaton-ul stă în continuitate de natură cu naţionalismul, cu istoria imediată şi temporalitatea: e regimul dictatorial pe care încearcă să-l instituie.
(Prima parte a textului foloseşte extrase din volumul Europa şi întîlnirea religiilor de Anca Manolescu, Polirom, 2005.)
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
