Creștinii ortodocși români pelerini la Muntele Athos s-au atașat în ultima vreme nu doar de așezămintele „noastre”, ci și de mînăstirea Vatoped. A doua ca mărime, importanță și bogăție spiritual-patrimonială după Marea Lavră. Un Bizanț viu, sub înfățișarea unei cetăți cu ziduri roșii, plus port cu pontoane și turn de veghe construite de cucernicul domnitor moldav Ștefan cel Mare. Descoperirea obștii vatopedine – unde am fost și eu cazat cu prilejul pînă acum singurei mele incursiuni la Sf. Munte – a fost înlesnită mai cu seamă grație ieromonahului Daniel Cotescu, om sfințitor de loc, al cărui zîmbet angelic, sub o privire albastră, transmite bucurie, nădejde și fină știință de carte. Dincolo de charisma unică a celui pomenit funcționează la fel de „magnetic” pragmatismul radios al bonomului stareț Efrem, foarte îndrăgit de obștea sa monahală și iubitor al României, unde s-a obișnuit să poposească, fiind bine primit de însuși Patriarhul BOR.
Vizitele Părintelui stareț Efrem au prilejuit conferințe publice și întîlniri cu tinerii, inspirînd totodată un proiect editorial de mare clasă. Prima izbîndă a venit în 2022, cînd o seamă de teologi și filologi conduși de Pr. Profesor Constantin Coman au dat la iveală Noul Testament bilingv (cu text grecesc după manuscrise vatopedine, ilustrații cu miniaturi de identică sorginte și tălmăcire diortosită, într-o ținută grafică bibliofilă, adică pe hîrtie superioară și sub legătură în piele). A doua realizare notabilă, în același registru, e recent apăruta ediție bilingvă a Psaltirii, prin grija aceleiași echipe savante (Părinți de la Vatoped, în colaborare cu Pr. Coman, Sabin Preda, Alexandru Mihăilă și Octavian Gordon). Ultimii semnează o abundent erudită postfață, unde cititorul află toate datele despre geneza și sursele prezentei ediții de sărbătoare, în oglindă cu prefața starețului Efrem, care se ocupă de teologia istorică și rostul duhovnicesc al Psalmilor, amintindu-ne că această colecție poetică de paternitate predominant davidică rămîne „cartea cea mai hristologică a Vechiului Testament” și cea mai citată carte din Noul Testament, fapt capabil să-i explice uriașa „carieră” de-a lungul și de-a latul celor două milenii de eră creștină.
Prin „carieră” se înțelege desigur intensa ei asimilare liturgică în cultul Bisericii (de Răsărit și de Apus), abudența grăitoare a tradiției manuscrise, dar mai ales rostul axial al Psaltirii din pietatea privată a monahilor și mirenilor, care – deși nu mai cîntă din liră și alăută, renunțînd și la coregrafia ritualică din vechime – au folosit cei 151 de psalmi ca pe un suport ideal al comunicării cu Dumnezeu, atît în meditație, cît și în rugăciunea propriu-zisă. În spiritualitatea neptic-patericală, dar mai cu seamă în cea idioritmică („de sine”), Noul Testament și Psaltirea alcătuiesc materia primă necesară și suficientă pentru a străbate nevoitorul parcurs filocalic înspre măsura desăvîrșirii sufletești. Psalmii sînt deopotrivă profeție, dialog definitoriu cu Cel Preaînalt, prilej de exorcizare, îndulcire a condiției amare suferite de omul păcătos, așteptare mesianică de izbăvire, sumă lirică și prilej de îmbărbătare în miezul adversităților, mîngîiere contra calomniei și ridicare din deznădejde, așa că nu se poate spune că-i frecventăm ca pe o formă literară oricît de atrăgătoare, ci mai curînd că profităm de vibrația lor existențială în chip terapeutic.
Mi-aș completa însemnările prin cîteva remarci ceva mai terestre. Mai întîi, cărțile de cult (lex orandi) au impus în memoria „auditivă” a comunităților creștine, inclusiv românești, o anumită formă a fiecărui psalm, cu urmarea că variantele pesemne ameliorate, propuse în aici comentata „ediție de protocol” a Psaltirii, par să rămînă un exercițiu academic in vitro. Apoi, deși ediția vatopedină iese într-un tiraj relativ generos (5.000 de exemplare, după cum aflăm din „colofonul” volumului), ea este probabil inaccesibilă, prin preț, publicului mai larg. Evident, aceste aspecte – ca să nu mai evocăm puternica secularizare în care trăim – nu diminuează cu nimic valoarea strădaniilor celor ce au făcut posibilă apariția cărții, ba chiar ne arată că BOR alege să conlucreze spornic și oportun cu lumea ortodoxă greacă, într-o vreme cînd cea rusă, bunăoară, devine tot mai puțin recomandabilă.
