Se mai poate juca şah?

Un episod-cheie în Confesiunile Sfîntului Augustin este cel legat de Ponticianus. La locuinţa lor din Milano, Augustin şi prietenul său Alypius sînt vizitaţi, în august 386, de acest funcţionar imperial, african ca şi ei. „Pe o masă de joc ce se afla în faţa noastră”, oaspetele vede o carte pe care o ia drept un instrument de lucru al profesorului de retorică. E condiţia publică a lui Augustin în acel moment, deşi el era de acum concentrat pe mesajul creştin, absorbit deja intelectual, dar faţă de care adeziunea totală era încă împiedicată interior de „două voinţe în contradicţie”. Cînd vede că volumul cuprindea de fapt epistolele apostolului Pavel, Ponticianus le vorbeşte despre Antonie şi monahismul răsăritean al pustiei, le relatează ruperea de lume a doi dintre colegii săi de la curtea din Milano. O furtună decisivă se stîrneşte în sufletul lui Augustin, îndelung analizată în cîteva paragrafe ale cărţii. Zbuciumul îl va purta în grădină, unde va auzi cîntarea tolle, lege, „ia şi citeşte” şi unde va izbuti să facă saltul, „să se arunce întru Dumnezeu” (Confesiuni, VIII, 6-12, trad. Gh. I. Şerban).

În anii 1413-1415, veneţianul Nicolò di Pietro a pictat un tablou al episcopului Hipponei ca parte a unui retablu din biserica augustinilor din Pesaro. Scena aleasă pentru a ilustra viaţa lui Augustin e cea a vizitei lui Ponticianus. Lucrînd în stilul goticului internaţioanl, Nicolò di Pietro recurge la culori, obiecte, postùri ale personajelor apăsat simbolice. Ele alcătuiesc un cod plastic, larg înţeles în societatea vremii, pentru mesajul spiritual ori teologic. În scena cu pricina, Augustin, stînd drept şi deja aureolat ca sfînt, constituie axul. Are o robă roşie, culoare a iubirii insuflate de divin. De o parte şi de alta, aşezaţi, stau Ponticianus şi Alypios, prietenul fidel. Ponticianus, citind din carte, are veşmînt albastru, culoare a credinţei. Alypios, în haină verde – culoare a speranţei –, întinde mîna spre masa pomenită la începutul episodului. Cromatic, cei trei evocă grupul virtuţilor teologale.

Pe locul spre care arată Alypios pictorul a figurat o tablă de şah, cu piesele deja dispuse în cursul unui joc. Ce are de-a face jocul de şah într-un eveniment al convertirii, într-o scenă de zbucium al credinţei? Ca să nu mai vorbim că tabla de şah e un anacronism pentru secolul lui Augustin. Apărut în India, trecînd prin Persia, jocul nu va ajunge în Europa – prin mijlocire arabă – decît pe la începutul secolului al XI-lea. Faţă de ceea ce vine din Orient, el va suporta în Europa destule transformări în ce priveşte numele, înfăţişarea şi funcţia pieselor, regulile jocului. Către 1280, Alfons cel Înţelept, regele Spaniei, va comanda alcătuirea unui tratat care consemnează adaptările, nu puţine, metodele şi practicile stabilite în creştinătate: Libro de los juegos, „Cartea jocurilor”.

Şahul e un joc aristocratic de vreme ce, prin grupurile de piese, opune două tabere sau curţi regale. E un joc războinic de vreme ce, pe întinderea de pătrate, două puteri se înfruntă şi caută să se pună reciproc în dificultate. E totodată un joc intelectual, intens speculativ, unde jucătorii construiesc strategii complicate, au de prevăzut/imaginat mişcările adversarului pe termen lung, se folosesc de studiul unor situaţii-tip. În Evul Mediu e practicat mai ales de nobili, dar clericii şi chiar oameni de alte profesiuni îl joacă pasionat. Se adună în jurul lui legende, anecdote, interpretări pe diferite niveluri: politic, social, erotic, matematic, filozofic, mistic. Originea lui orientală stîrneşte fascinaţie, dar şi regretul că jocul nu are girul Cărţii Sfinte. Istoricul Michel Pastoureau citează un anonim din secolul al XIV-lea care îşi închipuie ce jucător fantastic ar fi fost regele Solomon, înţeleptul prin excelenţă, dacă şahul ar fi fost pomenit în Biblie.

Pe temeiul obîrşiei exotice, arată Michel Pastoureau (Une histoire symbolique du Moyen Ȃge occidental), i se construiesc filiaţii legendare. Unele îi dau drept părinte pe Palamede, eroul grec din Iliada. În lungul răstimp al asediului Troiei, el ar fi inventat şahul ca să alunge plictisul luptătorilor greci (sau ca să-i exerseze într-un alt tip de război?). Acelaşi nume îl primeşte un cavaler al Mesei Rotunde, fiu al „sultanului din Babilon”. Convertit la creştinism, el se alătură curţii regelui Artur. Aduce din Răsărit jocul de şah pentru ca, prin el, să-i pregătească pe cavaleri pentru cucerirea Gralului. Către 1230, spune istoricul, „jocul de şah e gîndit aşadar ca un adevărat parcurs iniţiatic”.

Într-adevăr, tabla de şah, cu pătratele ei în alb şi negru, închipuie expresiv tărîmul lumii, cu prezenţa dualităţilor (lumină-întuneric, înalt-adînc, masculin-feminin...) sub veghea unui principiu non-manifestat. Pe întinsul ei îşi duce fiinţa umană „jocul”, încercînd să lucreze cu necesitatea (regulile de mişcare ale jocului) şi adversitatea (deciziile adversarului) şi să dobîndească izbînzi ale libertăţii, unde ceea ce contează e ascuţimea intelectuală, capacitatea de a prevedea ce posibilităţi implică fiece mişcare – pe tabla de şah, pe tabla cosmosului, pe tabla interiorităţii.

Un autor din mediul studiilor tradiţionale, Titus Burckhardt (Principes et méthodes de l’art sacré), situa simbolismul tablei de şah în spaţiul de origine, în concepţiile Indiei, îl punea în legătură cu structura universului, figurată de diagrama cosmologică (vâstu-mandala) potrivit căreia e dispusă şi structura templului hindus. În acea diagramă, pătratele centrale sînt dedicate prezenţei Principiului (Brahmâsthana), înconjurate de poziţiile divinităţilor secunde, marginile fiind asociate manifestărilor, nesfîrşit de variate, ale devenirii. Spre deosebire de vâstu-mandala, tabla de şah nu are centru, nu figurează Principiul şi ierarhia: e doar suportul dual al devenirii. A te mişca – cu profit spiritual – pe ea înseamnă a dobîndi „o cît mai amplă cunoaştere a ţesutului cosmic”, a face contact cu sursa lui ascunsă, Principiul de dincolo de dualitate. În acest sens, prezenţa tablei de şah în tabloul lui Nicolò di Pietro nu mai e bizară. Augustin şi Alypius s-au lansat într-un joc al cunoaşterii şi al eliberării, atraşi de Autorul jocului.   

În Evul Mediu timpuriu, spune Michel Pastoureau, regulile jocului nu erau precis stabilite. Important era ca participanţii să convină asupra setului de reguli şi să le respecte. În acea perioadă, adaugă el, nu se urmărea neapărat distrugerea adversarului (şahul mat), ci strălucirea performanţei proprii, eleganţa rezolvărilor. Jocul nu era de tip război cu învingători şi învinşi, ci de tip competiţie, turnir, întrecere. Mai e posibilă astăzi vreo analogie cu un asemenea joc? Occidentul democratic liberal a încercat pînă de curînd să joace aşa, potrivit regulilor şi competiţiei, luînd drept „partener” Rusia. „Partenerul” s-a dovedit un adversar căruia puţin îi pasă de vreo regulă. Nu cunoaşte decît forţa brută şi sminteala demagogică. Respectîndu-şi regulile, Occidentul are de jucat mai decis, mai eficace, mai inteligent decît pînă acum pentru a contracara un adversar care vrea să distrugă jocul.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.