În ziua de 29 octombrie 2016, peste zece mii de iranieni dădeau roată mormîntului lui Cirus cel Mare, la Pasargadae. Situl arheologic găzduia un act analog rotirii pelerinilor musulmani în jurul Kaabei de la Mecca, dar avea un substrat contestatar în raport cu simbolica ritualului islamic. Mulţimea striga: „Iran este ţara noastră. Cirus este tatăl nostru! Conducerea clericală este o tiranie!”. „Ziua lui Cirus cel Mare”, sărbătorită masiv de iranieni, irită teribil regimul islamic teocratic.
Istoricul Lloyd Llewellyn-Jones relatează episodul în finalul amplului său volum privind imperiul persan antic (Perşii. Epoca Marilor Regi, 2022, apărut la Editura Trei în 2024). Astăzi, spune el, „islamul nu prezintă mai deloc interes pentru majoritatea tinerilor... Pentru o teocraţie, populaţia Iranului este copleşitor de seculară”. Un public foarte larg consideră că naţiunea e definită de măreţia vechiului imperiu, că în înţelepciunea tolerantă cu care el a guvernat se află şi proiectul mîndru al unei societăţi străine de preceptele Revoluţiei islamice. E drept că tinerii iranieni au, despre istoria pre-musulmană a ţării, o cunoaştere relativ redusă. Aparatul de stat a împuţinat drastic prezenţa acestui capitol în instituţiile de învăţămînt şi în spaţiul public. Însă legendele despre Marii Regi ai Persiei împînzesc mentalul colectiv, ele perpetuează imaginea unei puteri care a respectat cultura popoarelor incluse în imperiu, generoasă, binevoitoare, nu pomenesc brutalitatea cu care Puterea persană a reprimat încercările de secesiune ori de opoziţie. Printr-o lectură „adaptată” a cilindrului lui Cirus (proclamaţie victorioasă înscrisă pe argilă), Marele Rege e declarat chiar primul susţinător al drepturilor omului. Imaginea lui Cirus apare, astăzi, ca o efigie a mîndriei naţionale, pe afişe şi pe tricouri, în viniete lipite pe obiecte personale, pe ziduri, în vitrine şi pe geamuri.
Mitizarea istoriei naţionale, la care şahul Reza Pahlavi recursese pentru a impune modernizarea autoritară a ţării, slujeşte astăzi drept ideal, drept drapel pentru opoziţia faţă de o religie care a luat chip de dictatură criminală.
Pe 16 septembrie 2022, tînăra Mahsa Amini a murit în urma tratamentului bestial aplicat de „poliţia moralităţii” care o acuza de portul incorect al vălului. Asasinarea ei a declanşat proteste masive, eroice, care au durat luni în şir şi au cuprins toate straturile societăţii iraniene, femei şi bărbaţi deopotrivă. Ororile comise de regim pentru a opri această mişcare (atacuri armate împotriva manifestanţilor, încarcerări, tortură, spînzurări) arată cît de barbară poate fi „ordinea lui Dumnezeu” pusă pe lume de un regim al fanatismului senil. Arată cît de schimonosită poate deveni religia atunci cînd coboară credinţa la simple coduri de comportament, folosite ca armă de terorizare a societăţii.
Atracţia faţă de filonul vechi persan al identităţii iraniene, pe de o parte, mişcarea pentru demnitatea femeii, pe de altă parte, sînt repere ale opoziţiei iraniene faţă de puterea ayatollah-ilor. Deşi de caracter secular, ele constituie implicit o critică a deformării religiei, a decăderii ei în totalitarism.
Susţinut de Iran, atacul Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023 a declanşat riposta armată a celui agresat. Ofensiva din Gaza, dezafectarea grupării Hezbollah din Liban au culminat cu lupta împotriva teocraţiei nucleare de la Teheran, cea care nu încetează să propovăduiască distrugerea statului Israel. I s-au adăugat bombardamentele americane asupra obiectivelor nucleare iraniene.
Încotro va înclina societatea iraniană? Va resimţi ea acţiunea Israelului ca pe un atac asupra ţării, cu traumele aduse de conflict (bombardamente, deplasări de populaţie, victime civile în pofida concentrării israeliene pe ţinte militare)? Sau va resimţi slăbirea regimului teocratic ca pe o şansă de a se elibera de el? Din nefericire, ea nu are încă şanse de alegere; de îndată ce bomabardamentele au încetat, regimul s-a grăbit să intensifice măsurile represive asupra iranienilor. El striveşte deocamdată posibilităţile eliberării.
Punînd accent pe deosebirea între poporul iranian şi puterea ayatollah-ilor, Beniamin Netanyahu a făcut şi el apel la trecutul vechi persan, cu referinţă la Biblie. Cele două popoare, spune el, sînt menite din vechime să fie prietene şi să fie libere. Se referă desigur la episodul în care regele Cirus dă învoire evreilor să se întoarcă din robia babiloniană în patrie şi să reconstruiască Templul din Ierusalim; mai mult, Regele persan asigură fonduri pentru reconstrucţie. Gestul lui e menţionat repetat în Scriptură (2 Cronici 36, 22-23; 1 Ezdra 1, 1-11; 6, 3-5). În Isaia 44, 28, lui Cirus i se acordă calitatea de „mesia”, uns al voii Domnului, e singurul personaj biblic neevreu care primeşte acest titlu: „Şi am zis despre Cirus: «El este păstorul Meu, el va împlini toate voile Mele». Şi despre Ierusalim am zis: «Să fie rezidit şi templul să fie ridicat din temelii!»”.
Dacă ar izbuti să scape de opresiunea senilei Revoluţii islamice, Iranul ar putea regăsi atmosfera unei societăţi funcţionale. Şi-ar putea cerceta mai realist, mai aplicat istoria, ar putea redeveni conştient de împletirea celor două linii care fac excelenţa culturii lui: Persia veche şi islamul.
În secolele X-XIII, Iranul a fost spaţiul unde filozofi contemplativi şi poeţi mistici musulmani au îmbinat aceste două linii de cunoaştere spirituală cu teme ale gîndirii elene, au formulat o căutare a adevărului ultim care nu cunoaşte graniţe confesionale. Unul dintre aceşti gînditori a fost Shihab-od-Din Yahia Sohravardi (1155-1191), filozoful Iluminării (ishraq), al „înţelepciunii orientale”, pelerin al „Orientului interior”. În cuvintele lui Henry Corbin (Povestirea exilului occidental), trei mari nume călăuzesc doctrina lui Sohravardi, alături de gnoza musulmană: Hermes, Zarathustra, Platon. „Personajele care figurează în această schemă a unei pure istorii spirituale nu reprezintă factori de «evoluţie istorică», nici probleme de «influenţă». Pentru autor, ele sînt exemplele şi manifestările unei theosophia perennis.”
Persanul Djalal od-Din Rumi (1207-1273), unul dintre vîrfurile poeticii şi experienţei contemplative musulmane, spunea de asemenea: „Căutarea se face pe numeroase căi, dar obiectul căutării e mereu acelaşi. Drumurile se deosebesc, ţinta e unică... Atunci cînd oamenii ajung acolo, toate certurile, disputele şi conflictele ivite pe cale se sting. Iar cei ce îşi spuneau unul altuia, fiind încă pe drum: «Greşeşti şi eşti necredincios», uită, odată ajunşi, de certurile lor fiindcă inimile le sînt acum una” (Cartea lăuntrului, cap. 23).
Pentru regimul ayatollah-ilor, în schimb, nici vorbă ca religia să fie cale spirituală, au făcut din ea mijloc de represiune. I-au dat o apăsătoare funcţie seculară, una întunecată, ucigaşă. Nu e de mirare că tinerii iranieni se îndepărtează de acest chip al islamului, că îl resping.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Regele Cirus, Wikimedia Commons
