Pătimirea Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos este făgăduință a slavei și lecție de răbdare. Căci ce nu pot să-și făgăduiască în privința harului lui Dumnezeu inimile credincioșilor pentru care unicul Fiu al lui Dumnezeu, împreună-veșnic cu Tatăl, nu numai că s-a născut om din făptură omenească, ci a și murit de mîna oamenilor pe care El însuși îi crease? Ceea ce Domnul ne-a făgăduit să împlinească este mare, dar și mai mare este ceea ce comemorăm ca fiind deja împlinit pentru noi. Unde erau [oamenii] și ce erau ei cînd Hristos a murit pentru cei necredincioși (cf. Rom. 5, 6)? Cine s-ar putea îndoi că sfinților le va da viața Sa, cînd El a murit pentru ei? De ce slăbiciunea omenească se clatină în credința că oamenii vor trăi cu Dumnezeu într-o bună zi? Ceea ce a fost deja săvîrșit este și mai de necrezut! Dumnezeu a murit pentru oameni. Căci cine este Hristos dacă nu Cuvîntul despre care s-a spus „la început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul” (Ioan 1, 1). Acest Cuvînt al lui Dumnezeu „s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). Căci nu avea din El însuși ceva prin care putea muri pentru noi dacă nu și-ar fi asumat de la noi trup muritor.
Astfel, Cel nemuritor a putut să moară; astfel, a vrut să-și dea viața pentru muritori, făcîndu-i părtași la El însuși pe cei la a căror condiție s-a făcut părtaș El mai întîi. Căci noi nu avem, de la noi, prin ce să trăim, iar El nu avea, de la Sine, prin ce să moară. Și așa a lucrat împreună cu noi un minunat negoț: a murit prin ceea ce ne aparținea, iar noi vom trăi prin ceea ce era al Său.
.jpg)
E adevărat, desigur, că trupul asumat de la noi ca să moară, El însuși l-a oferit întrucît este Creatorul, însă viața pe care o vom avea, împreună cu El și în El, nu a primit-o de la noi. Iar în privința naturii noastre, prin care sîntem oameni, a murit nu din ceea ce este El, ci din cauza a ceea ce ține de noi, pentru că propria Sa natură, prin care este Dumnezeu, nu poate să moară; dar partea creată, pe care și-a asumat-o, tot El, ca Dumnezeu, a creat-o și, din acest motiv, a murit prin ceea ce vine de la El, întrucît și trupul în care a murit, El însuși l-a făcut.
Prin urmare, nu numai că nu trebuie să roșim de moartea Domnului și Dumnezeului nostru, ci trebuie să ne încredem pe deplin și să ne lăudăm cu totul în ea. Primind de la noi moartea pe care a găsit-o în noi, ne-a făgăduit, fidel fiind, să ne dăruiască în El viața pe care nu puteam să o avem din noi. Căci El, care ne-a iubit într-atît încît, fiind fără păcat, a suferit pentru păcătoși ceea ce am meritat din cauza păcatului, cum să nu dea ceea ce dăruiește celor drepți, El, care este Dreptatea? Cum să nu ne ofere în schimb, El, a cărui făgăduință este adevărată, recompensa sfinților, El, care, fără vină, a îndurat pedeapsa răufăcătorilor?
De aceea, fraților, plini de încredere să mărturisim sau chiar să strigăm cu glas tare că Hristos a fost răstignit pentru noi: să o spunem nu cu teamă, ci cu bucurie; nu cu rușine, ci cu demnitatea biruinței. Apostolul Pavel a văzut în aceasta un titlu de slavă și ni l-a recomandat. Ar fi putut să evoce despre Hristos atîtea trăsături ale măreției și dumnezeirii Lui, însă spune că nu se laudă în minunile lui Hristos, care, Dumnezeu fiind „la Tatăl”, a creat lumea și, făcîndu-se om ca noi, a fost stăpînul lumii, ci afirmă: „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).
traducere de Bogdan TĂTARU-CAZABAN
Credit foto: Wikimedia Commons
