Tăcerea lui Lazăr

Dincolo de turniruri oratorice erudite, literatura bizantină intră insolit pe un teren pe care omiliile și imnografia nu au ezitat să-l populeze cu răspunsuri: de ce a tăcut Lazăr? Scris poate ca parte a unui ciclu de epigrame pentru icoanele sărbătorilor împărătești, un scurt poem al lui Christophoros Mitylenaios ia în răspăr o întreagă tradiție și oferă o privire senină asupra enigmei. Adresîndu-i-se lui Lazăr, care s-a întors din cealaltă lume fără să transmită cum arătau locurile sau ce fel de „legi”, „obiceiuri” și „purtări” a întîlnit acolo, autorul îi recunoaște demnitatea superioară a condiției de prieten. E „un semn de mulțumire”: „Pentru că ești cu adevărat prieten de încredere al lui Hristos, ai știut să taci despre tainele inefabile ale prietenului tău”. Cu totul semnificativ este faptul că în titlul poemului apare „Sfîntul Lazăr”, elogiat pentru atitudinea sa reflectată de Evanghelie și, de ce nu, ca reacție față de ceea ce i s-a atribuit în tradițiile apocrife, dar fără să nege existența unei cunoașteri a lumii de dincolo.

Tema, așadar, rămîne, însă prestigiul lui Lazăr nu ține de memoriile sale apocrife, ci de ceva ce face parte din paideia elenistică, pe care bizantinii o continuau: codul de onoare al prieteniei. Un cod care nu este doar o interpretare în cheie clasicizantă a relației dintre Lazăr și Hristos, ci are potențialul său teologic, din moment ce tăcerea lui Lazăr e încă o probă că învierea lui trimite la autorul miracolului și îi lasă acestuia întreaga libertate de a transmite oamenilor ceea ce știe că le este util. Lazăr nu e înviat ca un martor al Șeolului, devenit în literatura bizantină Hades, ci ca unul al dumnezeirii lui Hristos. Cu eleganța sa poetică, Christophoros Mitylenaios ia foarte în serios teologia. Comparat cu mențiunea pe care Triodul o face despre tăcerea lui Lazăr – o confirmare a faptului că subiectul era integrat în cult –, unde motivațiile sînt formulate ca ipoteze („pentru că nu i s-a îngăduit să vadă cele de acolo sau, dacă le-a văzut, i s-a poruncit să tacă”), poemul lui Christophoros Mitylenaios pune în lumină, așa cum a observat Ugo Mondini, atitudinea lui Lazăr, decizia sa.

În contrast, Nicephoros Basilakes, în secolul al XII-lea, reia tema apocrifă, deja prezentă în cult sub toate formele – imnografic, omiletic, iconografic –, a dialogului infernal prilejuit de actul învierii lui Lazăr. Îmbogățită și exaltată retoric, dramatizarea are și aici rostul de a descrie efectul puterii lui Hristos de răsturnare a tiraniei morții și a infernului. De altfel, lamentația Hadesului este concentrată asupra „experienței de nesuportat” a pierderii autorității asupra celor morți. Dar este vorba și despre un „nou război” între eficacitatea lucrării lui Iisus – care o continuă și o amplifică pe cea a unor profeți, ca Ilie și Elisei – și puterile infernului asupra oamenilor. Imaginea dominantă a Hadesului rămîne cea a unui tiran asediat, ascuns de teamă, resentimentar și credul, căci, pe de o parte, recunoaște că „acest om” îl subminează și-l amenință ca nimeni altul, iar, pe de altă parte, se liniștește singur că are de-a face totuși cu un om, văzîndu-i, de pildă, lacrimile pentru Lazăr. În infern, Lazăr devine activ într-un mod inedit: nu este crezut, deși vestește un iminent asalt al lui Iisus, iar trupul său în descompunere dă Hadesului iluzia că nu va mai putea fi înviat. În cele din urmă, Lazăr își ia zborul – ca în miniaturile întîlnite în unele Psaltiri bizantine – lăsînd Hadesului teama că „acel Iisus ar putea fi Dumnezeu” ...

(fragment adaptat din cartea Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor (125-1486), vol. I, Editura Spandugino-Zeta Books, în curs de apariție)

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).