Am vorbit la recent încheiatul Bookfest pe marginea unui eveniment editorial demn de acest rang, altminteri banalizat într-o logică publicitară. Autorul este Bogdan Tătaru-Cazaban, iar cartea se numește Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor (volumul 1: 125-1486) și apare sub egida prestigiosului tandem editorial Spandugino & Zeta Books (2025, 397 p.). Titlul e potrivit atît pentru că anunță istoria completă a receptării minunii din Betania, consemnată exclusiv de evanghelistul Ioan, cît și grație sugestiei că acel miracol a produs un ecou spiritual, exegetic, iconografic, literar și chiar muzical neîntrerupt. O asemenea ambiție – ca și ambitusul unei asemenea rezonanțe – sînt greu de împreunat, tocmai pentru că subiectul, familiar creștinului și, dincolo de el, oricărui om educat, are ceva din discreția mărturisitoare a protagonistului însuși. E o temă „mută”, precum Lazăr cel chemat de Hristos să întoarcă, prin forța filantropiei divine, mersul implacabil al firii, și totodată, așa cum aflăm sub ghidajul erudit al lui Bogdan Tătaru-Cazaban, asurzitor omniprezentă, căci profund asimilată (chiar din epoca apostolică) în pietatea populară și, bineînțeles, în viitoarea exegeză patristică.
Avînd sub ochi multitudinea de referiri exegetice, meditații, omilii și întruchipări artistice, pe care acribia autorului a reunit-o pe dublul palier al istoriei consemnate și al semnificației spirituale degajate treptat, nu poți decît să te înclini, iarăși, dinaintea uluitoarei irumperi a textului biblic în ansamblul civilizației căreia îi aparținem pe mai departe, mai presus de amnezii și de manifestul „secularizării”. Respirăm, chiar dacă am uitat, o atmosferă culturală intim structurată în jurul Sfintei Scripturi, iar subiectul resurecției lui Lazăr rămîne capital nu doar ca anticipare „narativă” a Învierii lui Hristos, ci și ca simbol al renașterii penitentului sub puterea harului. Pelerinajul retrospectiv de-a lungul secolelor e și o călătorie spațială, de la Roma, unde apar, în catacombele lui Calixt, Priscilla, Petru și Marcellinus, primele scene vizuale cu învierea lui Lazăr, pînă la Alexandria, unde școala de hermeneutică biblică, fondată de Clement Alexandrinul, Didim cel Orb și Origen, avea să privilegieze cea de-a patra Evanghelie, cea mai apropiată, prin faimosul ei prolog, de înțelegerea alegoric-mistică (deci platonică) a Cuvîntului revelat. Și chiar mai departe, la Constantinopol, unde sînt translatate presupusele moaște ale lui Lazăr. De fapt, ne mișcăm pe rînd în toată aria creștinismului mediteraneean, din Galia romanizată și Africa lui Augustin pînă în spațiul siro-palestinian.
Din ce motiv nu consemnează Evangheliile sinoptice învierea lui Lazăr nu vom ști niciodată. În textul ioaneic, ea este precedată de alte două resurecții – cea a copilei unei căpetenii, care părea să doarmă, sau a fiului în drum spre îngropăciune al unei văduve anonime. Ambele situații au o notă echivocă: o moarte ca un somn cataleptic și una atît de recentă încît nu ajunge încă la mormînt. În cazul lui Lazăr, mort de trei zile, „prietenul” lui Hristos este fizic extras din cripta sa și, spiritual, din „infernul” (sheol) unde evreii socoteau că „eșuează” duhul oricărui răposat. Aici, ca răspuns la „glasul înalt” al Mîntuitorului, miracolul este nu doar explicit, ci și mai scandalos ca oricînd pentru logica empirică a simțului comun: un cutremur amuțitor, căruia doar surorile lui Lazăr, Marta și Maria, simbolizînd viața activă și pe cea contemplativă, aveau să-i ofere un început de coerență.
Trebuie să remarc faptul că Bogdan Tătaru-Cazaban își conduce ancheta cu vădită pasiune, cu un calm expozitiv fără cusur, așa că lectura nu e nicidecum „rezervată specialiștilor” (fie ei teologi, istorici ai artei sau ai culturii în general), adresîndu-se și publicului exigent, din afara sferei propriu-zis academice. Textul este însoțit de ilustrații ale învierii lui Lazăr (de la sarcofage paleocreștine, fresce, mozaicuri bizantine sau manuscrise medievale pînă la Fra Angelico și Benozzo Gozzoli), făcînd cu atît mai spornic traseul celui interesat. Chiar dacă, așa cum mărturisește autorul, geneza cărții a fost secvențială și ezitantă, rezultatul e rotund și admirabil, făcîndu-ne deja dornici să parcurgem promisul tom secund, care va continua cercetarea „învierii lui Lazăr” pînă în zilele noastre.
