Evenimentele din primele trei zile ale ultimei săptămîni din viața lui Isus sînt ușor de rezumat. Cu șase zile înainte de Paștele evreiesc, a sosit în Betania, la două mile de mers pe jos de Ierusalim, sat pe care l‑a vizitat cu prietenii săi apropiați: Maria, Marta și fratele lor, Lazăr. Apoi s‑a dus în grabă la Ierusalim, unde a fost întîmpinat ca un erou cuceritor. În aceeași seară, s‑a întors în Betania. A doua zi, a plecat dimineața devreme la Ierusalim și a provocat niște tulburări la Templu, înainte de a reveni iarăși în Betania. Apoi, în ziua următoare, s‑a întors din nou la Ierusalim, unde a scăpat dintr‑o ambuscadă organizată de Sinedriu. Aceasta ar fi esența, dar ce rezultă atunci cînd istoricii analizează în detaliu aceste evenimente izolate în contextul epocii lui Isus?
Duminică, atunci cînd Isus s‑a apropiat de Ierusalim venind dinspre est, trecînd prin Ierihon, situat în apropiere, mulțimile s‑au adunat în jurul lui. În timp ce se apropia de porțile orașului, mii de pelerini veniți pentru Paște, aflați deja în împrejurimile orașului, s‑au grăbit să‑l întîmpine. Fusese anunțată prezența unui făcător de minuni din seminția lui David, care se considera Mesia, dînd de înțeles că era un rege și care le promitea un nou regat independent față de stăpînirea romană. Se îndrepta acum spre capitala Israelului însoțit de un grup de susținători loiali, dintre care unii erau înarmați. Toate acestea puse cap la cap constituiau o carte de vizită respectabilă. Dacă Isus intenționa să atragă atenția Romei, își făcuse un debut excelent.
Cel puțin de cîteva ori, Isus s‑a oprit pe drum și s‑a adresat mulțimii. În timpul acelor discursuri, folosind adesea diverse pilde, Isus nu le‑a dat susținătorilor lui nici un motiv să‑și pună la îndoială speranțele și prejudecățile lor că Isus era un războinic cu sabie. De exemplu, și‑a încheiat Pilda celor zece slugi și zece mine spunînd: „Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n‑au voit să domnesc peste ei, aduceți‑i aici și tăiați‑i în fața mea!“ (Luca 19:27).
De‑a lungul secolelor au fost oferite multe explicații pentru această remarcă, dar noi ar trebui s‑o interpretăm în contextul Iudeei anului 33 d.Hr. Publicul lui Isus trebuie să fi înțeles cu siguranță că era o chemare la arme venită de la cineva pe care îl credea în mod sincer salvatorul său. (Mulți istorici cred că Pilda celor zece mine se referă la călătoria la Roma a lui Archelaos, fiul lui Irod, pentru a obține acordul împăratului ca el să conducă Iudeea după moartea tatălui său. Chiar dacă Isus lega această pildă de o poveste pe care ascultătorii lui o cunoșteau, eu cred că mesajul înțeles de ascultătorii lui rămîne același.)
La un moment dat, doi dintre apostolii lui făcuseră rost de un măgar și un mînz, pentru ca Isus să intre călare în Ierusalim. Interesant este că Isus le‑a indicat apostolilor trimiși să aducă animalele în locul exact unde se aflau. Dacă dăm la o parte pronia divină, așa cum ar trebui, atunci e cert că Isus se coordonase mai devreme cu cineva din oraș ca să aibă animalele pregătite. Alegerea unui măgar și nu a unui cal este un alt fapt care a iscat secole de dezbateri, dar care au dus la un consens științific șubred, și anume că intrarea călare pe măgar era un semn al intențiilor pașnice. Motivul pentru care o asemenea acțiune ar fi fost percepută ca pașnică nu a fost explicat niciodată convingător.
Probabil ar trebui să‑l credem pe cuvînt pe Matei cînd ne spune că era o acțiune menită să împlinească o profeție a profetului Zaharia, una pe care probabil o cunoștea fiecare evreu: „Spuneți fiicei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blînd și șezînd pe asină, pe mînz, fiul celei de sub jug” (Matei 21:1‑5). Pentru un evreu martor la acest eveniment, împlinirea profeției însemna că sosise un rege care îl va conduce împotriva Romei. Credea acest lucru pentru că, pe lîngă versetele din Zaharia citate de Matei, mai cunoștea și restul profeției. Pentru că Zaharia le spusese evreilor că regele lor va domni pînă la sfîrșitul lumii și îi va face pe fiii Sionului „asemenea sabiei de viteaz” (Zaharia 9:10‑13).
Se prea poate ca Isus să fi vorbit despre Împărăția Cerurilor sau despre o zi îndepărtată a Judecății de Apoi, dar probabil că nu asta a auzit un evreu aflat sub stăpînirea Romei. În schimb, a auzit un strigăt însuflețit de chemare la război. Pentru că Zaharia continuă: „Și Domnul Se va arăta deasupra lor și săgeata Lui va țîșni ca fulgerul și Domnul Dumnezeu va suna din trîmbiță și va înainta în vijelia de la miazăzi… Și [ei] vor călca în picioare pietrele de praștie… Și în ziua aceea îi va izbăvi Domnul Dumnezeul lor; ca pe o turmă va paște El pe poporul Său“ (Zaharia 9:14‑16).
Profeții pașnici au parte rareori de intrări triumfale de amploarea celei care i s‑a făcut lui Isus. Așa cum ne relatează Evangheliile, mii de oameni s‑au înșiruit de o parte și de alta a drumului, aruncîndu‑și mantiile și frunze de palmier în calea lui. Creștinismul a reinterpretat frunzele de palmier ca fiind un simbol al păcii, dar în lumea antică nimeni nu s‑ar fi gîndit la așa ceva. Evreii care l‑au întîmpinat pe Isus și‑au aruncat mantiile în fața lui – un simbol al supunerii în fața regelui. Au aruncat și frunze de palmier, care în spațiul mediteraneean simbolizau gloria și victoria. De pildă, în Grecia și în Roma antică, zeițele victoriei, Nike și Victoria, sînt înfățișate întotdeauna purtînd frunze de palmier ca simbol al victoriei în sport și în război.
Cînd Isus a mers călare pe măgar pe Valea Chedonului, a urmat același drum pe care călătorise cu sute de ani înainte Solomon, fiul regelui David, cînd a sosit pe catîrul tatălui său ca să fie proclamat rege. Preotul Țadok și profetul Natan l‑au miruit pe Solomon iar poporul adunat a strigat: „Trăiască regele Solomon!”. În timp ce Solomon mergea călare prin Ierusalim, oamenii cîntau din fluiere, se bucurau și strigau „încît și pămîntul se zguduia de strigătele lor” (3 Regi 1:39-40).
Acum, în anul 33 d.Hr., Isus călărea pe aceeași vale și intra în Ierusalim, trecînd peste mantiile lor, peste frunzele de palmier și peste ramurile înfrunzite, înconjurat de urările zgomotoase de bun‑venit ale oamenilor. Cei care cunoșteau istoria dinastiei lui David, asemenea majorității evreilor, vor fi înțeles că Isus sosea ca un rege.
Profeția distrugerii Tempului
Se spune că atunci cînd s‑a apropiat de oraș, Isus a plîns și a profețit un viitor crud pentru Ierusalim: „Căci vor veni zile peste tine, cînd dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strîmtora din toate părțile… și pe fiii tăi care sînt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră…” (Luca 19:43‑44). Mulți experți în materie de Biblie afirmă că Isus a profețit distrugerea orașului și a Templului, eveniment care a avut loc în timpul Marii Revolte declanșate în 66 d.Hr., la treizeci și trei de ani după moartea lui.
Dar de ce ar fi făcut Isus o afirmație pe care nici unul dintre adepții lui nu ar fi putut să o înțeleagă drept profeție a unui eveniment ce urma să aibă loc peste o generație? O astfel de interpretare nu ar fi avut nici o relevanță pentru miile de oameni care îl ascultau. (Aşa cum am mai discutat, cel mai probabil este că Evangheliile au fost scrise înainte de distrugerea Templului. Ceea ce explică de ce aceasta nu a devenit o poveste adăugată, o născocire a unor autori de mai tîrziu care ar fi putut fi traumatizați de distrugerea Ierusalimului de către romani.)
Pe de altă parte, în contextul epocii, există o logică, mai ales dacă le vorbea sau își avertiza adepții despre consecințele pe care le vor suferi dacă se vor revolta împotriva Romei. Să ne amintim că Isus crescuse lîngă Sepphoris, oraș distrus de romani atunci cînd evreii se răsculaseră ultima oară. Distrugerea fusese atît de mare, încît cei care au revenit în orașul reconstruit, altădată un cuib de rebeli, au refuzat să se alăture Marii Revolte din 66 d.Hr. Așadar, dacă Ierusalimul ar fi fost cuprins de o revoltă în anul 33 d.Hr., Isus nu‑și făcea nici o iluzie privind riposta romanilor. Sosirea certă a legiunilor din Siria ar fi însemnat sfîrșitul Ierusalimului. În orice caz, deoarece nu era posibil ca adepții lui Isus să fi înțeles că el le vorbea despre un incident ce urma să aibă loc peste o generație, ceea ce au auzit ei a fost o chemare la război și o avertizare că va fi o luptă grea și devastatoare.
Conform lui Matei, sosirea lui Isus la Ierusalim a transformat orașul într‑un vacarm. La un moment dat, un grup de farisei, speriați că tulburările în creștere îi vor obliga pe romani să reacționeze, l‑au rugat pe Isus să‑și mustre adepții și să‑i țină sub control. Răspunsul lui Isus a fost simplu: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia [susținătorii lui], pietrele vor striga” (Luca 19:40). Savanții specializați în domeniul religiei au fost din nou extrem de scrupuloși încercînd să explice înțelesul spuselor lui Isus. Consensul actual este că Isus a vrut să spună că adevărul va învinge întotdeauna, chiar dacă vocile oamenilor vor fi reduse la tăcere.
În orice caz, există un răspuns simplu: probabil că fariseii credeau că asta voia să transmită Isus. Amintiți‑vă pasajul anterior din Zaharia: dușmanii regelui „vor călca în picioare pietrele de praștie”. Toți cei care au auzit în acea zi discursul lui Isus probabil că au înțeles că prin „pietrele vor striga” Isus făcea referire la o amenințare directă, pentru că în contextul acelor momente interpretarea era ușoară: dacă voi, fariseii, încercați să împiedicați ce se întîmplă, pietrele vor zbura. Este același lucru ca și cînd în zilele noastre cineva ar spune: „Dacă împiedicați oamenii să demonstreze, atunci armele vor vorbi”.
Totuși, Isus n‑a zăbovit prea mult în Ierusalim. A mers doar pînă la Templu, dar, cum se apropia seara, el și apostolii au pornit iarăși către Betania. Călătoria lui din acea zi a fost în mod evident planificată: dacă nu ar fi fost așa, cum ar fi știut unde să‑și trimită apostolii ca să ia măgarul și mînzul care îl așteptau? Și de ce nu a plecat mai devreme în acea dimineață, ceea ce i‑ar fi îngăduit să facă mai mult decît o plimbare pe jos pînă la Templu, pentru ca apoi să se întoarcă la casa Mariei și a Martei din Betania?
Ținînd cont de ceea ce s‑a întîmplat a doua zi la Templu, este cumva nerezonabil să tragem concluzia că venise la Ierusalim ca să conducă o ultimă întrunire de coordonare a principalului eveniment care urma?
(fragment din volumul Anul în care Dumnezeu a murit. Isus şi Imperiul Roman în 33 d.Hr., aflat în curs de apariție, în traducerea Cristinei Michaela Tache şi a lui Gabriel Drăghici, la Editura Polirom)
James Lacey este autorul volumului The First Clash: The Miraculous Greek Victory at Marathon and Its Impact on Western Civilization și al altor lucrări de istorie militară. Cunoscut analist în domeniul apărării, a scris despre războiul din Irak și războiul global împotriva terorismului. Ca atașat de presă al revistei Time, a călătorit alături de Divizia 101 Aeropurtată în timpul invadării Irakului, iar articolele sale au apărut și în National Review, Foreign Affairs, The Journal of Military History și în multe alte publicații. În prezent, predă la Marine Corps War College. Editura Polirom a publicat cartea sa Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea, scrisă în colaborare cu Williamson Murray (2013, ed. a II-a 2024)
