Acum cîteva decenii, religiile lipseau din jurnalele de actualităţi. Influenţa lor în spaţiul public părea să se şteargă. Analiştii faptului religios observau retragerea credinţei/credinţelor în practica privată sau de grup restrîns, avansau „ipoteza declinului religiilor” în ordine socială, vorbeau chiar despre „ieşirea din religie” (Marcel Gauchet). Cam de la începutul secolului actual, cercetătorii şi-au revizuit poziţia. Au constatat că manifestarea cultelor religioase – cu diversitatea lor, adusă în comună prezenţă de globalizare – a căpătat relief, poate stîrni dialog, interes cultural, dar şi probleme.
Acum media nu duce deloc lipsă de breaking news legate de religii. Aflăm despre încercări de înnoire eclezială, despre manifestări ecumenice, despre îndemnuri la ajutorarea sărmanilor şi migranţilor. Dar cele mai multe ştiri nu privesc astăzi atenţia faţă de cei vulnerabili ori practica religioasă. Ştirile „tari” privesc manipularea politică a religiilor, utilizarea lor ca armă împotriva celui declarat „duşman” (grup socio-religios, stat ori societate). Organizaţii politico-militare, guverne şi puteri autoritariste recurg la vocabularul religiei, se folosesc de nervul ei transcendent ca să dea gir „suprem” propriilor acte de opresiune şi distrugere, propriilor ideologii de luptă.
În anii 2000-2019, grupări radicale islamiste, de la Al-Qaeda la Statul Islamic, şi-au făcut program din cruzimi spectaculoase şi masacre asupra comunităţilor diferite religios şi asupra coreligionarilor nesupuşi ideologiei grupului. Pe cît de bestiale erau mijloacele, tot pe atîta scopul lor se pretindea a fi „pur”: instaurarea originarului califat ori chiar pregătirea lumii de apoi. Cum va arăta ea? Probabil ca un penitenciar păzit de gărzi cu arme la vedere şi feţe acoperite, răcnind supremaţia unui dumnezeu stăpîn de sclavi. Va fi ea pe placul Celui Preaînalt? Regimul ayatollah-ilor sugrumă societatea iraniană sub poruncile revoluţiei islamice; şi-a extins influenţa prin „axa de rezistenţă” Hezbollah, Hamas, forţele Houthi yemenite. Regimul lui Putin pune şi el la treabă religia în invadarea Ucrainei. Năvălitorii ruşi primesc iconiţe, unele chiar cu chipul dictatorului; peste arme şi soldaţi, Biserica oficială răspîndeşte binecuvîntări, tămîie, declaraţii de mîntuire garantată. Scopul? Tot supremaţia unei lumi a celor puri, prin distrugerea Ucrainei şi a Occidentului care păcătuieşte de prea mult pluralism, de prea multă libertate. Combătîndu-l, „lumea rusă” are deja asigurat succesul în eschaton. Ea îşi exportă cu ceva succes povestea, de pildă prin elucubraţiile dlui Călin Georgescu, susţinut de AUR şi TikTok: o ciorbă naţionalistă de folclor religios şi ecologice mitică, unde relieful ţării e sacralizat, iar poporul român e declarat favorit al lui Iisus Christos.
Hamas şi-a încununat atentatele împotriva Israelului prin atacul din 7 octombrie 2023, stîrnind intervenţia dură a celui atacat. A rezultat în Gaza o populaţie rătăcitoare, înfometată, folosită ca scut uman de Hamas, pe un teritoriu în ruine. Va dura recentul armistiţiu, după eliberarea ostaticilor evrei încă în viaţă? Are ceva şanse proiectul celor două state, evreu şi palestinian? I se împotriveşte Hamas, care îi execută pe palestinienii favorabili colaborării. I se împotrivesc coloniştii evrei, care se instalează în teritoriile palestiniene, susţinuţi de Guvernul Netanyahu, garnisit cu aliaţi de extremă-dreapta. O parte dintre ei sînt colonişti „mesianici”, doritori să cucerească teritoriul „marelui Israel”, aducînd astfel mai aproape mileniul de apoi. Nu sînt de uitat nici evaghelicii americani, susţinători ai lui Trump, care produc un discurs milenarist agresiv, de subminare a democraţiei.
Toate sînt scenarii care pretind să pregătească veacul celălalt, extra-istoric. Ba chiar îl imaginează, îl pun deja la cale, i-l impun lui Dumnezeu. Cum arată, în visul politic al tuturor acestora, societatea de apoi? Păi, nu e deloc universală. E alcătuită doar din grupul emitent, plus inşii turnaţi în matriţa lui ideologică. Ceilalţi? Nu prea au vreo şansă... Deocamdată, în imediatul istoric şi sociopolitic, cei concepuţi drept duşmani sînt trataţi cu o violenţă care îşi arogă îndreptăţirea absolutului. Violenţă a ideologiei cu vocabular religios, violenţă de invazie, violenţă criminală fără frîu, toate aceste forme pretind că Dumnezeu le-a dat girul lui, îl fac şeful şi inspiratorul lor. În toate, violenţa e sacralizată, devine comandament religios. Pe baza ei, pot erupe cele mai josnice pulsiuni ale omului, pot fi spuse şi făcute cu mîndrie „sfîntă” infamii, orori.
Scenariile dictatoriale cu vocabular religios pun absolutul în slujba unor proiecte ţinînd de relativul cel mai brut. Credinţa e subsumată în mod rudimentar politicii, ajunge materie pentru identităţi agresive.
În 2002, Michel Dousse, cercetător al tradiţiilor monoteiste în convergenţă, a publicat volumul Dieu en guerre (Dumnezeu în război), unde pune în evidenţă o altfel de violenţă – verticală. Ea stă, ca reper fondator, la originea celor trei credinţe care recunosc în Avraam „primul credincios”, „părintele credinţei”. În momentul auroral al credinţei, Dumnezeu nu se adresează unui grup. Se adresează unei persoane. Îi spune: „Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Geneza, 12, 1). Dumnezeu îi cere smulgerea din categoriile sedentare, plane, limitative, îi cere să se rupă de referinţele identitare închise, de convenţiile colectivului, de reprezentări securizante. E o violenţă care nu se exercită din afară, care se adresează – în libertate – interiorităţii umane. Dumnezeu cheamă persoana – dar nu o obligă – să se desprindă de instalare, să se transforme în călător pe o cale care se deschide mereu mai amplu în faţa lui. Sfîntul Pavel reia tema: „Prin credinţă, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat şi a ieşit... neştiind încotro merge” (Evrei 11, 8). Fiinţa animată de credinţă e aşadar cineva în mers vertical, îndrumat de reperul divin, în dialog cu el, e cineva care nu se lasă absorbit de scenariile puterii mundane, de prestigiul forţei brute, de identităţi colective care amorţesc conştiinţa persoanei. Are capacitatea critică de a recunoaşte capcanele relativului drapat în veşmînt de absolut, e în stare să nu se lase prins de ele, „să iasă”, să pornească mai departe.
În secolul XX, Nikolai Berdiaev, unul dintre cei mai creatori filozofi religioşi creştini, denunţa aceeaşi capcană, întinsă chiar asupra divinului. Lui Dumnezeu, spune el, nu i se potrivesc calificările sociomorfice. A-l concepe ca „stăpîn”, ca atotputernic ar însemna să-L cobori la categorii care au prestigiu mundan, au priză la colectiv. Or, ele nu convin infinitei Lui libertăţi. „Umilitoarea categorie a dominaţiei e inaplicabilă lui Dumneezu. El nu are voinţă de putere. Dumnezeu înseamnă libertatea. El este eliberatorul, nu stăpînitorul”, spune Berdiaev. Fiind Eliberatorul, el dă persoanei puterea de a nu sucomba sub banalitatea gîndirii plane, sub prestigiul forţei brute.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
