Establishing shot
„...de care avem nevoie pentru sănătatea noastră lăuntrică și a comunității din care facem parte.” Csilla Kató rostește aceste cuvinte și fără un gest, aproape filmic, cade pe scenă. Cele cîteva aplauze răzlețe care anticipaseră finalul discursului se sting brusc. După o secundă de stupoare, prezentatoarea fuge cu microfonul spre Csilla.
Csilla Kató este directoarea artistică a Festivalului Astra Film Sibiu, iar secvența este de la deschiderea festivalului, pe 17 octombrie. O privesc șocat pe ecranul telefonului mobil, în timp ce cu cealaltă mînă țin apăsat mînerul pompei de alimentare cu benzină a autoturismului. Rețeaua de socializare îmi semnalase începutul evenimentului la care urma să ajung peste trei zile și accesasem, curios, pagina FB Astra Film. Îngrijorat, urmăresc ce se întîmplă și în scurt timp se află cauza: epuizare. La final de festival, Csilla Kató va spune: „Semnalul de alarmă al corpului meu m-a atenționat. Sînt nevoită să mă autosuspend din acest rol pînă cînd condițiile de muncă se îmbunătățesc, respectiv pînă cînd se va suda un alt ecosistem instituțional operațional, care să ajute să fie menținut în viitor acest proiect cultural și care să reziste și fără contribuția mea la acest standard de calitate”. Astra Film Festival Sibiu, aflat la ediția cu numărul 33, s-a derulat din 17 pînă pe 25 octombrie 2026.
Cîteva zile mai tîrziu
Plecăm dinspre Deva spre Sibiu în dimineața zilei de 21 octombrie. An de an, am alocat mai multe zile festivalului, incluși fiind astfel în cei peste un milion de spectatori ai Astra Film Festival, din 1993 pînă în 2026. Astra Film a devenit festivalul nostru preferat – o concluzie comună a mea și a soției mele, Cristina. De la mijlocul lunii septembrie, accesăm febril site-ul festivalului, în așteptarea programului. Urmează selectarea filmelor, cel puțin patru în fiecare zi, rezervarea locurilor și a cazării. Anticiparea – inclusiv a atmosferei fruste a micii săli Astra Film Cinema din Piața Mică a Sibiului, acolo unde ne place să prindem loc în rîndul întîi. Mersul rapid de la o sală la alta, diferitele sortimente de covrigi și plăcinte (Sibiul are o ofertă impresionantă!) care înlocuiesc o masă mai consistentă, care vine de obicei spre seară. Iar apoi, ultima proiecție, cel mai adesea ieșim din sală pe la ora 23, dar nu pentru a merge la culcare, ci pentru a discuta, eventual la un prosecco, filmele zilei.
După o zi Astra Film, nu poți merge pur și simplu la culcare. Și asta pentru că festivalul nu este doar o lume, prin fiecare film și fiecare personaj, ci devine, credem, un reper, o busolă indicînd valorile atașate unui tip de umanism pe care, cu riscul de a-mi atrage critici, îl separ de religii instituționalizate. Ordinea este aleatoare. Toleranță. Încredere. Bunătate. Echitate. Etică. Democrație. Afecțiune. Empatie. Deschidere. Argument. Eliminarea prejudecăților. Iubire.
În fiecare an, Astra Film Festival oferă zeci de filme documentare. Pe care le vizionează zeci de mii de spectatori. Noi, spectatorii Astra Film Festival și cei ai Astra Film Junior, formăm, cred, un grup distinct – o bulă. Despre care ne place să credem că este în creștere, că împărtășește cel puțin o parte din aceste valori, tinzînd să bifeze cît mai multe. Cred că definiția cuvîntului „bulă” în sens de structură socială ar trebui introdusă în noua ediție DOOM.
Este practic imposibil să vezi toate filmele unei ediții. Aproape 80 de titluri. Filme documentare de categorie grea, unele pot fi și amuzante, dar majoritatea disecă pe viu, fără anestezie, lumea contemporană. Mă gîndesc la genericul Astra Film Festival din 2026, realizat, ca de obicei, prin imagini scurte, în montaj alert, din filmele ediției. Și la două secvențe legate, cele care m-au impresionat cel mai mult. Elon Musk zîmbind arogant și aruncîndu-și mîna dreaptă în sus, într-un salut nazist fără echivoc, sfidarea unuia care se consideră copil teribil al planetei față de toți cei pentru care salutul nazist a însemnat frică și moarte. Secvență urmată imediat de o alta, pe care o cunosc, mareșalul Ion Antonescu și Horia Sima, ultimul căpitan oficial al Gărzii de Fier, unul lîngă celălalt, aruncîndu-și fiecare mîna dreaptă în sus, Sima pentru că ăsta era salutul lor, al fasciștilor români, iar Antonescu pentru a-și dovedi deschiderea față de proaspăt-asociații la guvernare, legionarii. Într-o perioadă în care (aproape) toată Europa părea cuprinsă de nebunia totalitarismelor. Sună cunoscut?
Evreii care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial nu au scăpat de griji. „Oamenilor nu le place să li se creeze sentimente de vinovăție. În România, dar și în Bulgaria, participarea la pogromuri anti-evreiești este negată”, îmi spune Pierre Goetschel, regizorul filmului Vînzarea secretă a evreilor din România (The Exported: The Dark Trade of the Cold War). Văzusem în urmă cu un an un film documentar românesc din 2024, regizat de Copel Moscu, despre pogromul de la Iași. De data asta, aflu că regimul Gheorghiu-Dej și mai apoi Ceaușescu au vîndut evreii – primul contra animale, de care România avea nevoie ca să le plătească rușilor despăgubiri de război, al doilea, ca afacere cu statul Israel. Prețul pe cap de evreu era în funcție de pregătirea școlară. Un profesor costa mai mult decît un simplu muncitor. Practica a fost aplicată și cu sașii și șvabii din România – cel mai scump dintre ei valora 11.000 de mărci germane Vest!
Ies din sală și mă gîndesc că am cunoscuți care folosesc fără ezitare cuvîntul jidan. În cel mai pur sens peiorativ.
„O societate nebună naște oameni nebuni”
Acesta este de fapt un comentariu din filmul documentar Urme. Urme (Traces), de Marysia Nikitiuk și Alisa Kovalenko (Ucraina, Polonia, 2026). Femei din Ucraina, din sate, din orășele, femei cu vîrste între 30 și 60 de ani. Femei capturate de soldații ruși, amenințate, încătușate, unele torturate, toate violate. Au acceptat să vorbească. Încearcă să-și revină, reunite în SEMA Ucraina, organizație non-guvernamentală fondată și condusă de Iryna Dovhan (protagonista principală a filmului), ea însăși o supraviețuitoare a torturii și a captivității din Donbas încă din anul 2014.
E greu de privit. „Nu știu cum aveți puterea să mergeți la astfel de filme”, ni se spune. Răspund: scopul lor este ca lumea să știe. Să fie alături de ele, iar mizeria războiului să fie cunoscută. Unele au fost salvate exact pentru că au fost difuzate pe ascuns imagini în afara zonelor controlate de ruși. Ieșim din sală. E aproape senin. Lumina soarelui de octombrie colorează peisajul, copacii, străzile, oamenii. Cîtă deosebire față de căsuțele triste ale Tetianei, sau Ninei, sau Galinei din film. Copacii lor nu mai aveau frunze, erau doar trunchiuri arse de explozia obuzelor, iar țiglele de pe casă fuseseră înlocuite de folii de plastic, fixate cu cărămizi. E greu să te desprinzi. Nu mai suport să stau de vorbă cu oameni pe care îi aud spunînd „Bine le face Putin!”. O societate nebună naște oameni nebuni.
Lebăda de aur
Hans Christian Ostrø și-a dorit să cunoască stilul de teatru indian numit Kathakali. Pentru asta a plecat în India, în 1995. A fost răpit de talibani în Kashmir și, în final, ucis. Filmul The Golden Swan (Lebăda de aur) spune povestea lui, din perspectiva lui Anette Ostrø, sora celui ucis, pornind de la poeziile și scrisorile secrete pe care acesta le-a scris în acea perioadă. Un om care scria poezii de o sensibilitate extraordinară – ucis brutal și inutil. Final de film. Ecranul este negru. Se aud acordurile melodiei genericului – Loving me. Compusă de Joaquin Garcia. Nimeni nu pleacă, nimeni nu vorbește. Melodia se termină. Întunericul din sală mai persistă puțin, într-o liniște desăvîrșită. Se aprind luminile. Mă uit spre Cristina. Pe obraji îi curg lacrimile.
În acest peisaj sumbru, filmul regizat de Dumitru Budrala, Calea laptelui / Muntele viu, este o oază de liniște. Transhumanță, un cuvînt auzit pentru prima dată cu mult timp în urmă, pe cînd învățam despre Miorița și Baltagul. Transhumanța, călătorie ancestrală peste ținuturi a turmelor de oi, mă face să mă gîndesc la ceea ce mi-a spus cu mult timp în urmă etnologul Marcel Lapteș, plecat pe alte tărîmuri, poate mai bune: există un timp pentru oricine, pentru orice! Îmi amintesc de o zi în satul Sibiel, filmam pentru Televiziunea Română un obicei tradițional, îl filma și Dumitru Budrala, atunci ne-am cunoscut. Cameramanul cu care eram i-a pus pe niște flăcăi care călăreau să descalece, să reia încălecatul, ceva gen cinema, dubla 1, încă o dată, băieți, nu vă grăbiți, băieții erau derutați, dar s-au executat, obiceiul a devenit regizat. Dumitru Budrala s-a apropiat de mine și mi-a spus: domnule, obiceiurile astea se filmează cursiv, în desfășurarea lor. Mi-a trebuit un timp să înțeleg conceptul. Este exact așa cum curge filmul Calea laptelui / Muntele viu, în peisaje transilvane picturale, compoziție în cadru impecabilă, viața așa cum este.
Vin pe scenă, după film, protagoniștii, ciobanul proprietar de oi, Petru, soția și fiul lui, Maria și Petrică. Sînt emoționați și neobișnuiți cu microfoanele, sînt mult mai obișnuiți cu cărările munților, îi susține discret în conversație Dumitru Budrala, da, poate transhumanța va dispărea, pentru că există un timp pentru oricine și pentru orice, timpul calului și al tractorului, timpul romantic și timpul tehnologic, mulțumesc, Dumitru Budrala pentru că facilitezi adaptarea! Pe 5 decembrie 2023, transhumanța a fost înscrisă pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO, fiind al zecelea element de acest tip din România.
Techplomacy. Spionii dintre noi. Mărturisirile unui bărbat suedez. Elon Musk, dezvăluit. Spartane fără inhibiții. Replica. Unde tăcerea se aude. Muntele. Filme de văzut, lumi de explorat. Se vorbește excesiv despre educație, pînă la saturație și golirea de conținut a termenului. Ei bine, fără programe elaborate prin birouri de minister, Astra Film Festival și Astra Film Junior fac educație în cel mai înalt grad, prin exact modul de selecție a filmelor, care transmit ceea ce ar trebui să fie valorile fundamentale ale unei societăți din anul 2026. Pentru asta, Dumitru Budrala, Csilla Kató și toți cei implicați merită felicitați și, mai mult decît atît – susținuți!
Generic final cu muzică. Fade. Aplauze. Urmează ediția 34.
Alexandru Gruian este jurnalist. A publicat recent studiul „Anti-cruciada brechtiană a copiilor (1941)”, în volumul Cruciada copiilor, o perspectivă transculturală, coordonator Georgeta Orian, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2025.
.jpg)
