Modernitatea neisprăvită: De ce România e mereu între lumi? Tradiție fără sens, modernitate fără asumare

România trăiește de multă vreme într-o stare pe care Vintilă Mihăilescu a numit-o memorabil „modernitate neisprăvită”. O modernitate adoptată mai degrabă ca formă decît ca fond, ca decor instituțional mai mult decît ca practică interioară. Nu este vorba despre o modernitate ratată, ci de una incompletă. O modernitate începută, mimată, negociată, dar nedusă pînă la capăt. Nu sîntem nici o societate tradițională în sens deplin, dar nici una modernă în sens matur. Sîntem o societate care a adoptat formele lumii moderne, dar care încă ezită să-i asume pe deplin costurile interioare. Sîntem, constant, între lumi. Iar această stare de suspendare nu este doar un exercițiu intelectual sau un clișeu cultural, ci o realitate măsurabilă, care se vede limpede atunci cînd privim sistemul de valori al angajaților români de astăzi. Valorile – ceea ce prețuim, declarăm, trăim sau evităm – sînt spațiul unde tradiția și modernitatea nu doar coexistă, ci se încurcă una pe alta.

Două perspective asupra modernizării: Mihăilescu și Huntington

Vintilă Mihăilescu descria societatea românească ca fiind prinsă într-o tensiune structurală: instituții moderne, mentalități parțial tradiționale și un fond moral încă nesedimentat. Modernitatea apare „pe dinafară”, prin legi, organizații, limbaj public, dar nu este interiorizată complet în comportamentele zilnice, în relația cu munca, cu autoritatea, cu responsabilitatea.

Dintr-o perspectivă diferită, dar convergentă, Samuel Huntington, în Culture Matters, vorbește despre etapele modernizării societăților non-occidentale. Prima etapă este adoptarea formelor occidentale, urmată de o fază de rezistență și renaștere a tradiției, iar abia într-o a treia etapă apare o modernitate asumată, în care valorile moderne precum autonomia, raționalitatea prospectivă, individualismul, laicul sînt integrate coerent și devin funcționale.

Din această perspectivă, România pare blocată între primele două etape: am adoptat masiv formele modernității, dar fără a depăși pe deplin reflexele tradiționale. Rezultatul este o cultură hibridă, uneori creativă, alteori profund incoerentă. De aici senzația persistentă de provizorat, de tranziție fără sfîrșit.

Harta unei modernități ezitante

Privite atent, valorile angajaților români prezentate în noua mea carte România între lumi. Valorile angajaților români (rezultată în urma unui studiu efectuat cu participarea a peste 2.000 de respondenți, angajați români) nu ne vorbesc despre o criză morală, ci despre o tensiune internă, despre starea de „între”, definită nu de lipsa valorilor pozitive, ci de lipsa de coerență între ele.

La nivel personal, autoevaluarea este surprinzător de modernă. Angajații români se văd pe ei înșiși ca oameni orientați spre încredere și onestitate, preocupați de confidențialitate și colaborare, care prețuiesc competența, dezvoltarea personală și ideea de progres. Este portretul unui individ modern, autonom, care crede în meritocrație, cooperare și responsabilitate personală, un ideal al sinelui compatibil cu democrația liberală și cu economia de piață.

La nivelul evaluării colegilor de muncă, modernitatea devine una pragmatic-relațională. Aici devin centrale relațiile de calitate, colaborarea, obținerea de rezultate și capacitatea de adaptare. Este o modernitate a proximității, funcțională în echipe și contexte restrînse, acolo unde încrederea se construiește direct, prin interacțiune zilnică.

Ruptura apare atunci cînd privirea se mută spre societate. În percepția generală, valorile dominante ale României sînt cîștigul financiar, recunoașterea socială, confortul, siguranța, distracția și avansarea. Avem, astfel, o modernitate a beneficiului imediat, a protecției și a validării externe și nu una a asumării; o modernitate care vrea să acapareze toate rezultatele progresului, dar evită riscul, responsabilitatea, investiția în viitor.

Tradiția: puternică în discurs, fragilă în asumare

Unul dintre paradoxurile centrale ale modernității neisprăvite este raportarea ambiguă la tradiție. În percepția valorilor dominante la nivel național, familia, religia și tradiția ocupă poziții fruntașe. România se vede, în această oglindă colectivă, ca o societate profund atașată de reperele clasice ale stabilității, continuității și ordinii morale. Tradiția apare ca un element definitoriu al identității publice românești, un reper invocat constant atunci cînd vorbim despre „cine sîntem”.

Schimbarea devine radicală atunci cînd mutăm perspectiva la nivelul autoevaluării. Aici, aceleași valori coboară spre ultimele locuri ale ierarhiei. Angajații români se percep pe ei înșiși ca fiind mai seculari, mai autonomi, mai orientați spre sine, competență și progres decît imaginea pe care o au despre societatea în ansamblu. Cu alte cuvinte, tradiția este atribuită mai degrabă „celorlalți” decît trăită ca reper personal asumat.

Această discrepanță transformă tradiția în mentalul colectiv românesc într-un fundal simbolic, nu într-un set de norme internalizate. Ea oferă sentimentul de apartenență și continuitate, dar rareori funcționează ca busolă practică a comportamentelor cotidiene. Drept urmare, tradiția este prezentă în discursul identitar, dar slab integrată etic; este evocată ca valoare colectivă, dar tradusă foarte puțin în responsabilitate civică, solidaritate sau angajament față de binele comun.

Rezultatul este o tradiție fără consistență practică: puternică la nivel declarativ, dar fragilă în asumare; protectoare la nivel simbolic, dar săracă în efecte morale concrete. În loc să ofere direcție și sens, tradiția riscă să devină un decor confortabil, invocat pentru a confirma identitatea și nu pentru a orienta acțiunea.

Modernitate fără curaj

Între tradiția invocată mai degrabă ca refugiu identitar și dificultatea de a o transforma într-un reper etic trăit se deschide spațiul fragil al modernității românești. O modernitate construită pe un teren instabil, lipsit de un sprijin valoric solid, care nu îndrăznește să se afirme plenar și care se retrage adesea într-o logică a precauției, a evitării riscului și a compromisului tacit. Iar atunci cînd tradiția nu este interiorizată ca responsabilitate morală și sursă de sens, modernitatea rămîne fără un fundament stabil: nu se poate ancora nici într-o etică asumată, nici într-o direcție clară de acțiune, oscilînd permanent între aspirația către schimbare și teama de consecințele ei.

În acest spațiu intermediar, valorile care dau substanță unei modernități mature – asumarea de riscuri, disponibilitatea pentru experimentare, îndrăzneala, competiția, curiozitatea și capacitatea de a rezolva probleme – ajung constant pe ultimele locuri ale ierarhiilor valorice. Ele nu sînt negate sau respinse explicit, dar sînt evitate cu consecvență pentru că presupun expunere, posibilitatea eșecului, conflict și incertitudine, iar într-o societate percepută ca instabilă și imprevizibilă, aceste costuri sînt resimțite ca fiind prea mari pentru a fi asumate.

Din această evitare se conturează o modernitate defensivă, mai preocupată de siguranță decît de creație, mai atașată de confort decît de transformare. Este modernitatea care își dorește libertatea, dar ezită în fața asumării responsabilității, care aspiră la progres, dar ocolește tensiunea, care visează la succes, dar se teme de risc. O modernitate incompletă, „neisprăvită”, lipsită de curaj moral și economic, o modernitate care vrea rezultatele Vestului fără costurile lui interioare. O modernitate trăită mai degrabă ca strategie de adaptare la realitate decît ca proiect conștient de construcție a viitorului.

Între lumi, fără punți

Această combinație dintre o tradiție mai degrabă simbolică și declarativă și o modernitate defensivă, lipsită de curaj produce un efect cultural profund: o disonanță socială structurală la nivelul societății românești. Ne vedem pe noi înșine ca fiind morali și competenți, îi percepem pe colegii de muncă drept funcționali și cooperanți, dar privim societatea, în ansamblu, ca materialistă, oportunistă și lipsită de etică. Iar între aceste trei imagini nu se construiesc punți de continuitate, ci se adîncesc fisuri de percepție și de sens.

În lipsa unor punți reale între valorile personale, cele relaționale și cele atribuite societății, nu apare confruntarea lucidă și nici asumarea transformării. În schimb, se instalează adaptarea, supraviețuirea și o formă de neîncredere resemnată. Nu este vorba despre o neîncredere explozivă sau revendicativă, ci una tăcută, lipsită de agresivitate, care nu mai contestă deschis realitatea, ci o acceptă cu un amestec de ironie, pragmatism și retragere interioară. În mod firesc, această atitudine reduce tensiunea pe termen scurt, dar blochează transformarea pe termen lung.

Pentru că efectul direct al acestei stări este neasumarea: deciziile sînt amînate, responsabilitatea este diluată, iar raportarea la realitate devine una negociată permanent. Nu schimbăm regulile jocului, ci învățăm să jucăm în interiorul lor, chiar și atunci cînd le considerăm nedrepte sau ineficiente. Idealurile rămîn intacte la nivel discursiv, dar sînt retrase din sfera acțiunii.

Aici se află miezul modernității neisprăvite din societatea românească. Problema nu este lipsa valorilor, ci incapacitatea de a le integra într-un sistem coerent, care să lege ceea ce credem despre noi, ceea ce trăim în relațiile apropiate și ceea ce acceptăm ca normal la nivel societal. În această stare tranzitorie neisprăvită, tradiția nu mai furnizează sens și responsabilitate colectivă, iar modernitatea nu generează asumare și inițiativă, ci mai degrabă strategii de supraviețuire și adaptare. Între ele, România rămîne suspendată, într-un echilibru fragil, în care schimbarea este mereu dorită, dar rareori asumată.

O ieșire posibilă

România nu este condamnată să rămînă între lumi. Dar ieșirea din această stare de suspendare nu va veni nici dintr-o întoarcere nostalgică la tradiție, idealizată și golită de conținut practic, nici dintr-o imitație grăbită și superficială a modernității occidentale. Va veni din asumare, din capacitatea de a transforma valorile declarate în criterii reale de decizie și acțiune.

Aceasta presupune, pe de o parte, asumarea valorilor moderne centrale: autonomia ca responsabilitate personală, competența ca sursă de legitimitate, raționalitatea ca bază a deciziei și responsabilitatea ca legătură între libertate și consecințele ei. Modernitatea nu înseamnă doar infrastructură, proceduri, digitalizare sau limbaj managerial importat, ci o etică a deciziei, a asumării riscului și a răspunderii pentru efectele propriilor alegeri.

Pe de altă parte, această transformare socială presupune o reinterpretare lucidă a tradiției, nu ca refugiu identitar sau argument de conservare a statu quo-ului, ci ca sursă de sens și coeziune morală. Tradiția nu este doar apartenență și continuitate simbolică, ci responsabilitate față de ceilalți, grijă pentru comunitate și angajament față de binele comun. Fără această traducere etică, tradiția rămîne decor, iar modernitatea, mecanism fără suflet.

Atîta timp cît nu vom construi o punte între aceste lumi – între libertate și responsabilitate, între identitate și acțiune, între aspirație și realitate –, România va continua să trăiască într-un prezent prelungit, mereu în tranziție, mereu „aproape”, dar niciodată deplin asumat. Iar modernitatea neisprăvită va înceta să mai fie o etapă temporară și va deveni o condiție permanentă a vieții noastre colective.

Dorin Bodea este doctor în economie și sociologie, fondator și director general al companiei de cercetare și consultanță Result Development și al companiei de head hunting Mentor’s Search. Cea mai recentă care a sa este România între lumi. Valorile angajaților români (Editura Result, 2026).

Credit foto: Wikimedia Commons