La inaugurarea lui cu mult fast (azi nu știu dacă respectivul tren mai există), cu decenii în urmă, am călătorit, la un moment dat, de la Iași la București cu faimosul Intercity moldo-vlah numit Săgeata albastră. Pe bancheta din fața mea s-a așezat, voios, un tinerel afabil, cu părul vopsit în şuviţe. De la început, remarcasem în mîna lui dreaptă o valiză elegantă, cu cifru, din piele autentică, plină de zorzoane aurii la mîner şi încheieturi. Ţinuta exotică a tînărului contrasta cu geanta sobră, de om de afaceri, pe care o fluturase în ochii întregului vagon. Şi-a scos geaca şi a atîrnat-o pe geam, lîngă haina mea. Apoi a înşfăcat valiza şi a pus-o în poală. Şi-a suflecat mînecile marinăreşte, a privit lung în zare, după care a purces la învîrtit rotiţele de cifru mai ceva ca manetele de poker mecanic. Am întors un ochi mirat, de ciclop trezit din somn. „Am biletul înăuntru şi am uitat codul”, a aruncat tipul o explicaţie drăgălaşă. „I-am spus deja conductorului şi mă păsuieşte un timp”, a adăugat el cu încredere totală în viitor.
Nu sînt extrem de curios de felul meu, dar surpriza adusă de tinerel în dinamica monotonei călătorii m-a conectat instantaneu la cei 220 de volţi ai energiei analitice. Pentru început, am tras o ocheadă la numărul de cifre al codului. Trei! Prin urmare, o mie (fără una) de variante posibile! Ulterior, am urmărit, discret, ritmul în care personajul reuşea să definitiveze un cifru pe claviatura mecanismului: în jur de patruzeci şi cinci de secunde (se mişcau greu rotiţele). Patruzeci şi cinci înmulţit cu o mie: patruzeci şi cinci de mii de secunde. Acestea reprezintă cam şapte sute cincizeci de minute. Transformate în ore, ele sînt nici mai mult, nici mai puţin decît douăsprezece ore şi jumătate, adică dublul timpului care ne-ar fi luat să ajungem în Capitală. Dacă cifrul căutat de companionul meu de voiaj ar fi fost unul dintre ultimele numere posibile (nouă sute şi ceva), atunci, în mod cert, el ar fi avut şanse să-l descopere cîndva pe seară (după o activitate de rotire a rulmenţilor febrilă şi neîntreruptă), cam la vremea cînd conductorul şi ceilalţi pasageri ar fi hălăduit (deja plictisiţi) prin Bucureşti sau, în versiunea strictă, s-ar fi aflat de mult în trenul (de noapte) către Iaşi. Jocul micului hoţoman nu-mi lăsa practic nici o altă opţiune logică: mă aflam în prezenţa unui impostor care inventase o tactică isteaţă de a călători cu Săgeata fără bilet, sub ochii îngăduitori ai însoţitorului de tren. Eterna și fascinanta Românie!
Ce mă stupefia era îngăduinţa conductorului. În răstimpuri, trecea pe lîngă noi şi întreba mai degrabă absent: „Nu-i gata?” „Nu”, răspundea Șmecherilă preocupat, „mai am opt sute douăzeci şi şase de variante.” Distingeam cinism în modulaţiile vocii sale, un cinism rămas însă străin indiferentului controlor. Stăruiam în convingerea că băietanul nu mergea deloc la Bucureşti, deşi menţionase această destinaţie. Bănuiam că dorea să rămînă undeva pe traseu. Presupuneam că, în stația potrivită, îşi va lua, dintr-o mişcare, geanta şi geaca şi va ţîşni prin uşile deschise, lăsîndu-ne pe toţi cu gura căscată. Cum ar fi trebuit să acţionez eu? Spiritul civic mă invita la atitudine (să ţin ochii vigilenţi pe impostor – eram oricum călătorul cel mai apropiat de el, un veritabil „poliţist de proximitate” –, să aplic o schemă de judo atunci cînd ar fi încercat să o zbughească, să-l atenţionez în prealabil pe controlor), în timp ce instinctul de conservare îmi impunea tăcere absolută (deja mă obseda un potenţial dialog – Conductorul: „Dom’le, nu-l puteaţi opri să fugă, era lîngă dumneavoastră?”, Eu: „Pe cine, dom’le?… Tocmai m-am trezit din somn!”). Sînt filolog, deci l-am lăsat pe ultimul să prevaleze. Totuşi, nu mi-am slăbit vecinul din pensele disecţiei. Cine era el de fapt? Dacă furase geanta? De ce-şi făcuse şuviţe? Cît cîştiga pe an? De ce zîmbea optimist? Nu-l dureau degetele? De ce şi-a dat jos geaca? Cîţi ani avea? Cum îl chema? De ce fîrnîia dintr-o nară? Cîte kilograme cîntărea? Ce… „Yeees!”, a ţipat ascuţit colegul meu de călătorie, chiar cînd opream în Bacău. „Varianta trei sute zece! Am reuşit.” Valiza scîrţîi scurt şi se deschise aidoma unui pepene răscopt. Șmecherilă cotrobăi prin nişte buzunare ale bagajului şi scoase, victorios, biletul de călătorie. Se duse întins în capătul vagonului, la controlor, ţinînd hîrtia CFR deasupra capului ca pe un trofeu. Ceva s-a stricat, în acea clipă, în admirația mea, altădată ferventă, pentru raţionamentele à la Dupin. Realitatea se dovedise mai ilogică şi mai iraţională decît aparenţa ei. Mi-am lipit nasul de fereastra îngheţată. Cum putusem să fiu atît de absurd? De unde îmi veniseră atîtea inepţii? De ce nu-mi văzusem de lecturile mele? Pînă unde aveam de gînd să împing așa-zisa mea „hermeneutică”? OK, accept, poate că sînt penibil, dar nici să nu ne ascundem după deget! Ce idiot îşi închide biletul de tren în valiza cu cifru şi apoi uită codul?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
