Nu mă așteptam ca Liguria să fie una dintre cele mai frumoase regiuni ale Italiei, cu toate că îmi dau seama perfect că această afirmație este riscantă. Cum ai putea să le departajezi? Chiar dacă în Sicilia vara este infernal și te coci la 45 de grade, are farmecul ei indubitabil. Ce să mai zici de Toscana? În Liguria clima e blîndă, protejată cum este de Apenini. Cînd am ajuns noi, la sfîrșit de iulie, erau 26-27 de grade în timp ce la Sibiu, de unde ne începuserăm aventura, temperatura ajungea spre 40 de grade. Întreaga Românie se prăjea la soare precum o mînă de heringi pescuiți din lacul Siutghiol, înotînd în uleiul încins. Ulei dubios, folosit de o săptămînă întreagă. Liguria are numai un milion și jumătate de locuitori (marea majoritate trăind în metropola Genova) și este împărțită în mai multe provincii (de unele nu auzisem, precum Savona sau Imperia). Ținta noastră era clară – Cinque Terre.
În prima zi petrecută în zonă mi-am propus să fim curajoși. Dacă sînt poteci care unesc satele, de ce nu am străbate și noi una? Avem picioare? Avem. Le putem folosi? Cam da. Am luat trenul regional spre Manarola, am străbătut rapid două tuneluri lungi și în mai puțin de un sfert de oră eram în mica gară din Manarola. Prima Terra, cum ar veni (dar, de fapt, al doilea sat dinspre La Spezia). Fermecător și totuși tipic italian. Case vechi restaurate, atmosferă medievală, mirosuri multicolore, sentiment că Italia respiră prin toți porii. Mă așteptam la un torent de turiști, dar pe stradă se putea circula totuși cît de cît normal. Regret că, în loc să studiez mai calm sătucul, pe mine m-a interesat mai degrabă locul de unde începea traseul către Corniglia. Reflex de fost montaniard ieșit la pensie. Unde este intrarea pe traseu? Urcușul nu a fost foarte greu, dar fiind făcut fără încălzire, a pus mici probleme grupului familial care a bombănit și a criticat alegerea exotică a lui pater familiae. Însă tocmai aceste momente se vor înșuruba cel mai bine în memoria copiilor. Parcă mă văd peste două decenii, bombardat de melancoliile copiilor, care-și vor aduce aminte: „Cum ne-ai dus pe noi, măi tată, pe Muntele Olympus, spre refugiul Agapitos, cum naiba coborau ăia cu catîrii să-și aprovizioneze cabana, ce bune au fost chiftelele lor cu apă rece sau traseul ăla de foarte mulți kilometri, printre livezi de măslini și viță-de-vie în cornișă, cu Marea Ligurică în stînga și mici ambarcațiuni care pluteau pe mare, cînd noi dezbăteam intens cine învinge într-o luptă dreaptă dintre un om și un cimpanzeu sau dintre un leu și un crocodil, de parcă eram organizatori de lupte romane, în arene… Cum ne-ai mai dus tu, măi tată, și cum s-au dus anii, iar tu, cel în putere, care cărai singur totul, mai ții minte, ai ajuns acest ghemotoc de oase și piele? Cînd s-au întîmplat toate astea, măi tată?”. Între timp.
Am scăpat de critici (cît mai e? cît mai e?) doar cînd am ajuns în satul Volastra și am descoperit o mică alimentară unde se vindeau de toate, deci inclusiv apă și bere rece. Pînă la Corniglia plimbarea a fost extrem de agreabilă – nu a mai presupus nici o ascensiune majoră, ci doar o plimbare. Dacă ar fi fost după mine, am mai fi făcut și în celelalte zile trasee, dar a doua zi m-am derobat de răspundere și am ales the easy way – serviciul public de feribot care leagă La Spezia de Levanto, trecînd și oprind prin toate cele cinci sate. În mod necesar voiam să le vedem pe toate cinci. Aveam timp nu numai să le descoperim pe toate cinci (două fuseseră bifate în prima zi), dar și să extindem cercetarea atît mai la sud, în Porto Venere, cît și mai la nord, în Levanto (unde totuși am ajuns cu trenul). Nu numai cele cinci sate sînt legate între ele de cărări (a fost publicat și un ghid foarte complex al acestor trasee, ca nu cumva să te rătăcești, aplicațiile mobile mai pot da rateuri, doar ești la marginea țărmului), dar se poate ajunge chiar și în Levanto, un oraș care teoretic nu face parte din celebra zonă turistică. Plaja din Levanto este largă, generoasă, clasică, fiind instalate șezlonguri și umbrele – prețul unui set mi s-a părut totuși prohibitiv. L-am întrebat pe un puști italian, care stătea de pază, iar acesta mi-a spus de două ori „sixty euros”. Nu, nu am auzit eu bine, așa mi s-a părut, poate că voia să spună „sixteen euros”? Puștiule, totuși nu sîntem pe Coasta din Amalfi sau chiar în Monterosso, unde un set costa numai 40 de euro. Despre cele cinci sate nu ar fi prea multe de spus decît că sînt absolut minunate. Parcă sînt sate transportate pe pămînt italian direct din poveștile copilăriei, din imaginar. Parcă sînt tablouri în mișcare. Cum au reușit italienii să construiască linia de cale ferată între La Spezia și Genova prin aceste cinci sate (Cinque Terre) rămîne un mister (cum naiba știu să facă tuneluri nu înțeleg), însă italienii au moștenit, fără îndoială, geniul constructor al romanilor. Noi sîntem mai pe linie maternă, geto-dacă, de ce să construiești un drum care să reziste o mie de ani, cînd o cărare este suficientă?
Căscînd gura prin La Spezia, care ar fi cel mai important port militar al Italiei (am și văzut fregate de război vopsite într-un gri-albastru spălăcit), mergînd de două ori spre gara centrală, am remarcat și mai multe agenții imobiliare, care aveau afișate diverse anunțuri. Cum mi se întîmplă cînd merg în cele trei țări pe care le iubesc (Franța, Italia și Grecia), reușesc mereu să rămîn în urma familiei, căci analizez prețurile anunțurilor imobiliare. În mod complet nejustificat, cred că ar putea exista o mică șansă ca la pensie să găsim un locșor fără pretenții, într-una din cele trei țări, pentru a scăpa definitiv de România. Să nu mai aud de scandaluri, de reforme, de restructurări, de indexări, de ajustări, să nu mai știu nici măcar cine este președinte, cine este premier. Să fiu complet absent, să fac un post îndelungat și definitiv de România. Să fiu complet egoist și să-mi petrec ultimele luni pe acest pămînt cît mai departe de ea. Limba aș păstra-o fidel, pentru că este și moștenirea mea, nu numai a ei. De-aia i se spune limbă maternă. Așa că privesc anunțurile imobiliare cu curiozitate. Mai fac și calcule, ca să treacă vremea. În zona La Spezia apăreau și proprietăți scumpe, de sute de mii de euro, mai ales în cele unde există vad turistic, dar și apartamente la 40.000 de euro. Am numărat zerourile, dar nu lipsea nici unul. Visez totuși la o căsuță cu mai mult de o mie de metri pătrați (ai și pretenții!). Pînă la urmă, speranța moare ultima și cît timp există Uniunea Europeană pot visa.
Cînd le-am spus fetelor că putem ajunge din La Spezia la Portofino am observat lumina din ochii lor. „Mergem, mergem cu siguranță la Portofino.” Riviera italiană, cum este denumită, pare mai spectaculoasă și mai diversă din punct de vedere geografic decît cea franceză. După optzeci de kilometri, aplicația m-a îndemnat să ies de pe autostrada care duce spre Genova chiar în dreptul stațiunii Rapallo, un nume care-mi era foarte cunoscut de la un curs de la Facultatea de Istorie. La Rapallo s-a semnat în mod sigur un tratat interbelic, nu-mi mai aduceam aminte care, dar mi-am împrospătat memoria rapid – este vorba de Tratatul dintre Uniunea Sovietică și Germania Republicii de la Weimar din 1922. În Rapallo, circulația era infernală și abia după o jumătate de oră am reușit să ajungem în parcarea centrală din Portofino, după ce am traversat și minunata Santa Margherita, unde aveam să revenim în ultima zi a sejurului liguric. Am avut noroc, mai erau șase locuri libere. Portofino sau Portomagico? Am urcat în Castelul Brown, o interesantă fortificație de origine medievală, ce făcea parte din vastul sistem defensiv al Genovei. În 1797 a trecut sub controlul lui Napoleon, care a anexat Liguria. Cred că a fost o mare satisfacție pentru corsican. Ansamblul, care nu mai prezenta importanță militară după ce Liguria a fost integrată în Regatul Italiei, a fost cumpărat de Sir Montague Yeats Brown, consulul Marii Britanii la Genova, care a rămas un port comercial foarte important și după Il Risorgimento. Ceea ce îmi place mult la toate aceste mici muzee din Vest este că au prevăzut un loc de relaxare (cafeteria) prin care își mai rotunjesc veniturile, căci în mod invariabil ești obosit după ce timp de două ore ai căscat gura la tablouri, arme, costume, panouri etc. Consulul Brown a renovat cetatea medievală și a transformat-o în rezidență particulară, una extrem de plăcută, cu o priveliște de vis. Comuna Portofino a achiziționat-o de la urmașii lui prin contractarea unui împrumut public și a transformat-o în anii 1960 într-un mic muzeu al celebrei localități, cunoscută în toată lumea și pentru că mai multe filme s-au turnat în piațeta centrală și prin împrejurimi. Totuși, celebritatea lui Portofino se resimte acut în buzunare, dacă te apucă foamea și ai proasta inspirație să vrei s-o potolești în vreun restaurant. Plătești cu cel puțin 25% mai mult, doar pentru că în fața ta se leagănă iahturi scumpe, iar mîncarea nici măcar nu prea te satură. Pe zidul promenadei am descoperit inscripția amplasată de comunitatea locală la 12 septembrie 1953 prin care se menționa faptul că Guy de Maupassant petrecuse aici cîteva zile în septembrie 1889, debarcînd de pe velierul său Bel-Ami. Aici el ar fi găsit pace și inspirație (trovando pace al suo spirito inquieto e inspirazione al suo genio). Nici o placă nu atestă trecerea lui Leonardo DiCaprio (Lupul de pe Wall Street a fost filmat și aici, dar oricît mi-am forțat memoria, nu mi-am adus aminte de vreo scenă).
În cea de-a doua după-amiază petrecută în La Spezia, ne plimbam încercînd să determinăm locul de unde se lua cursa de feribot către cele cinci sate. Alessandra, administratoarea sau proprietara apartamentului pe care-l închiriaserăm, ne-a reperat în mulțime și ne-a spus că duminică urmau să aibă loc artificii și alte evenimente. În ultima zi a vacanței noastre ligure, am avut parte de un bonus nesperat – un intens foc de artificii în cinstea împlinirii unui secol de la înființarea Palio del Golfo, o competiție de bărci pescărești, la care iau parte treisprezece echipaje, reprezentînd satele din Golful La Spezia (Lerici, Marola, Porto Venere, La Spezia Centrale etc.) și care are loc în prima duminică din august. Ne-am prezentat încă de pe la ora zece seara în dreptul esplanadei. Deja italienii se strînseseră chiorchine, unii localnici își aduseseră scaune pliante, iar alții aveau niște bilete care le permiteau accesul în două tribune din structură metalică. Eu puteam să jur că urma să aibă loc premierea cîștigătorilor, că bărci cu echipaje îmbrăcate în ținute medievale multicolore urmau să vîslească cu voioșie în lumina reflectoarelor puternice. „Va fi un spectacol magnific”, am asigurat-o pe Corina, „să ai telefoanele încărcate.” După zece minute, o voce oficială ne-a anunțat din difuzoare că evenimentul va întîrzia. Avusese loc o defecțiune. Lumea a oftat, a protestat, dar nimeni nu mișcat din front. Nerăbdarea creștea. Mulți s-au așezat direct pe caldarîm. Abia la ora 11 s-a dezlănțuit focul de artificii. Dar bărcile, unde erau bărcile? Ceremonia avusese loc după-amiază, cînd noi ne întorceam din Santa Margherita. Frumoasă-i Liguria.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
