De ce o masă kosher este un instrument diplomatic

Era deja cinci după-amiaza, la mai bine de cinci ore după ce ne așezaserăm la masă pentru tradiționalul prînz de Șabat, cînd prim-ministrul României, Radu Vasile, și soția sa, Măriuca, erau pe cale să plece de la reședința mea. Șoferul le deschisese deja portiera și agentul de pază era pregătit. Prim-ministrul s-a întors către mine și mi-a spus pe un ton hotărît:

– Avi, săptămîna viitoare voi fi la Paris și nu voi putea veni la masa ta de Șabat, dar fă-mi o favoare. Pune deoparte puțin vin dulce de Kiduș, o bucată de pește gefilte și puțin ciolent și trimite-le la reședința mea.

Apoi, a adăugat zîmbind:

– Ah, și să nu uiți de challah…

– Bineînțeles, Radu, cu plăcere, am răspuns eu. Ne vedem la Șabatul următor?

– N-aș putea rata, mi-a răspuns convins.

Peste cîteva secunde, sirenele convoiului său se auzeau tot mai îndepărtat, iar reședința mea de pe strada Toamnei nr. 42 își regăsea liniștea obișnuită.

Nu era prima dată cînd eu și soția mea, Miriam, îl găzduiam pe prim-ministru la prînzul de Șabat. Ne împrieteniserăm pe cînd era vicepreședinte al Senatului și era invitat constant la noi acasă. Înainte să vină la noi la masă, nu gustase niciodată vin de Kiduș, challah sau alte feluri din bucătăria tradițională evreiască. S-a îndrăgostit de plăcerile gastronomiei evreiești și de aromele sale speciale. Părea captivat nu doar de gust și miros, ci și de spiritul Șabatului, pe care, evreu ortodox fiind, îl cunoscusem toată viața.

Înainte de a deveni prim-ministru, Radu Vasile fusese profesor de istorie economică la Universitatea din București. Era și un credincios creștin ortodox român – deși, mai tîrziu, a devenit catolic –, dar iudaismul, ca religie și cultură, îl fascina, întrucît originea propriei sale credințe se regăsește în aceasta. În plus, credea că România are multe de învățat de la Israel.

La mesele noastre, Vasile manifesta mereu interes pentru Kașrut (legile alimentare evreiești) și subtilitățile lor. Cel mai interesat era, totuși, de originea celor două preparate servite și asociate cel mai des cu Șabatul – gefilte  (chiftea din pește tocat) și ciolent (tocană de carne și legume la cuptor). Miriam, fiică de rabin, și cu mine eram mai mult decît bucuroși să-i răspundem la întrebări, dat fiind că aceste preparate au o încărcătură religioasă și culturală deosebită. I-am explicat că au fost create de nevoie de către familii mai degrabă sărace, care își permiteau numai ingrediente simple, ieftine. Am discutat și despre regulile stricte privind tăierea rituală a animalelor și interdicția de a găti sau consuma carne și lactate împreună, precum și despre alte practici culinare religioase.

Mesele împărtășite cu prim-ministrul au devenit mai mult decît simple episoade gastronomice. Pe măsură ce înțelegea tot mai bine cultura evreiască, creștea și aprecierea pe care o avea pentru statul Israel și pentru valorile pe care le reprezintă.

Pe durata misiunii mele de cinci ani în România, am observat că românii au un respect profund față de alte credințe. Era comun ca, la slujba lor de duminică, să se roage și pentru prietenii evrei – o onoare care ne-a fost oferită de mai multe ori. Mă bucuram să răspund deschizîndu-mi casa pentru mulți prieteni și colegi care nu erau evrei.

Printre invitații mei se numărau miniștrii Apărării și Afacerilor Externe. Prima dată cînd i-am invitat la un prînz, le-am spus cu oarecare jenă că masa va fi kosher. Unul dintre ei mi-a zîmbit politicos și m-a întrebat: „Mulțumesc că ne-ai avertizat, dar ce înseamnă kosher?”. Aceeași întrebare mi-a mai fost pusă de sute de ori ulterior.

Invitații veneau din medii variate, erau politicieni, înalți funcționari guvernamentali, oameni de afaceri, diplomați, jurnaliști, artiști renumiți și alții. Toți erau curioși să afle ce înseamnă  kosher. Eram pregătit: „Kosher”, le spuneam eu de la început, „se referă la un mod evreiesc de preparare și consum al mîncării”. Dar rareori asta era suficient ca răspuns, era doar „aperitivul”, iar oaspeții mei erau mereu „flămînzi” de mai multe explicații.

Aceste discuții m-au ajutat, în cele din urmă, să-mi ating obiectivul: să asigur susținerea României pentru pozițiile Israelului în probleme importante la acea vreme. După o astfel de masă, în 1997, ministrul de Externe Adrian Severin a decis să viziteze Israelul. L-am însoțit, în diplomație fiind o practică normală ca ambasadorii să îi însoțească pe demnitarii străini în vizitele în țara lor de origine. Îmi amintesc că, la întîlnirea cu primarul Ehud Olmert la Ierusalim, a menționat că avionul său a aterizat pe Aeroportul Atarot (Qalandiya), care era boicotat la nivel internațional. A fost o mișcare diplomatică neobișnuită pentru Europa. În plus, Severin i-a spus primarului că intenționează să mute ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim. Olmert, cu stilul său lejer, a glumit: „Grăbește-te, domnule ministru, prețurile în Ierusalim cresc. Dacă aș fi în locul tău, aș cumpăra terenul cît mai repede”.

Găzduiam de cel puțin patru ori pe săptămînă dejunuri și, aproape în fiecare vineri și sîmbătă seara, cine. De fiecare dată, același interes, aceleași revelații, același respect crescut și, desigur, aceeași mîncare gourmet kosher. Poate că aceste mese nu erau la nivelul celor de la reședința ambasadorului Franței, dar cred că dejunurile și cinele mele erau la fel de captivante.

Invitaților care nu erau evrei nu le trecuse prin minte ideea de a mînca într-un spirit sacral, cu atît mai puțin să fi avut o asemenea experiență. Mi-am dat seama că, indiferent dacă erau credincioși sau nu, ideea de a mînca nu ca o necesitate, ci ca act care implică un cod moral și cultural, era o experiență transcendentă. Modul în care este gătită mîncarea, așezarea la masă, mîncarea în sine deveneau subiecte de discuție provocatoare. Pentru mine și oaspeții mei, discuțiile pe teme spirituale, în timp ce savuram fiecare fel de mîncare, sporeau semnificația momentului. Aceste schimburi eliminau rapid reticența pe care orice oaspete străin o simte firesc. Pe nesimțite, ne regăseam în conversații profunde despre valori și tradiții, bucurîndu-ne de mîncarea gustoasă. Kașrut-ul, care altădată limita interacțiunile sociale între evrei și non-evrei, devenea o punte între culturi și aprofunda relațiile. Dacă diplomația înseamnă să suprimi barierele dintre oameni, cred că masa mea din sufragerie a devenit unul dintre cele mai eficiente instrumente de lucru.

Mîncarea delicioasă era pregătită de bucătăreasa noastră româncă, Dana Cernat, sub atenta supraveghere a soției mele. Curiozitatea invitaților creștea cu fiecare fel: de la aperitiv la felul principal, la desert și la cafea, cînd, de obicei, cereau lapte. Le explicam, cu regret, că laptele nu este permis după o masă fleișig (cu carne). Dezamăgirea dispărea rapid, fiindcă erau impresionați de profunda învățătură morală: „Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui”. Înțelegeau logica separării cărnii de lactate.

În timpul meselor se discutau adesea teme din istoria veche a evreilor sau din cea modernă a Israelului, ceea ce adăuga valoare întîlnirilor noastre și le făcea memorabile. Sincer, nu pot să-mi imaginez o cale mai eficientă, mai practică și personală de a construi relații cu elita politică a unei țări. Cred că invitații vedeau aceste mese altfel decît celelalte numeroase dejunuri și cine la care erau obligați să participe și rareori refuzau invitația la „dejun cu ambasadorul Israelului”.

Desigur, nu era vorba doar despre mîncare sau filozofia acesteia. Speram că, intenționat sau nu, voi ajunge în cele din urmă la mintea și inima invitaților, iar înțelepciunea vechilor învățături evreiești îi va impresiona. Astfel, ajungeam adesea la discuții despre importanța pe care Torah o acordă drepturilor omului, la drepturile străinului, ale celor slabi și săraci, la drepturile minorităților și la egalitatea în drepturi a tuturor celor „născuți după chipul Domnului”.

Conversațiile din jurul mesei ajungeau inevitabil spre politică. În ciuda diferențelor de opinie, discuțiile erau mereu amicale. Mi-a devenit clar că discursul politic nu trebuie să se rezume la puterea militară sau la interese economice. Există și forme mai calde, mai personale de diplomație.

În timpul celor cinci ani în care am fost Inspector General al MAE israelian, am făcut tot posibilul să transmit altor ambasadori și diplomați de rang inferior importanța găzduirii unei mese kosher. Unii au respins ideea din motive ideologice, alții au simțit că nu sînt suficient de cunoscători pentru a organiza o masă oficială conform legilor Kașrut-ului. Au fost însă și dintre cei care au acceptat și au văzut frumusețea acestei abordări. Nu știu dacă au pus în practică ideile mele, deoarece m-am pensionat după 42 de ani în serviciul diplomatic, dar rămîn convins că o masă kosher lasă o impresie de neșters și poate acționa ca un catalizator pentru o mai bună înțelegere reciprocă.

Sigur, te poți întreba dacă nu cumva invitații erau mai degrabă politicoși, dacă mesele aveau un efect tangibil, pe termen lung, dacă reduceau animozitățile față de evrei sau schimbau atitudini negative față de evrei și de Israel, dacă această abordare funcționează și cu alți decidenți europeni, asiatici, africani sau americani. Cred că, pînă la un punct, da. Cei crescuți cu sentimente anti-evreiești, anti-Israel, sînt mai greu de convins. Dar pentru cei dispuși să vină la masă cu mintea deschisă, acest tip de diplomație poate reuși. La urma urmei, ruperea pîinii împreună a apropiat mereu oamenii, iar o masă kosher are calitatea unică de a satisface și curiozitatea, și foamea.

Aceste anecdote arată puterea unei mese împreună, puterea discuțiilor despre moștenirea culinară în schimbarea percepției asupra unei culturi. Conceptul e cunoscut din antichitate, dar numai recent a devenit subiect de studiu. Țările din întreaga lume au început să-și promoveze cultura gastronomică ca parte a efortului de a atrage turiști și diplomați. Această practică, numită „gastrodiplomație”, folosește bogăția culturală a mîncării pentru a educa și a atrage public străin și este o sursă de soft power. Mîncarea tradițională evreiască, după cum am spus, este în sine un izvor bogat de informații culturale și, totuși, este un instrument adesea neglijat în arsenalul unui diplomat. Bine implementată, strategia gastrodiplomatică poate avea un efect pozitiv asupra modului în care publicul străin interacționează cu națiunea care le transmite.

Gastrodiplomația a prins avînt în 2002, odată cu programul Thailandei „Kitchen of the World”, care a crescut influența culturală thailandeză prin deschiderea unor restaurante thailandeze peste hotare – numărul lor a crescut cu cîteva mii ca urmare a acestui program. Asemănătoare cu experiența mea sînt, însă, programele japoneze și sud-coreene de promovare a patrimoniului lor culinar – Washoku și Hansik. Ambele concepte, la fel ca și Kașrut-ul, sînt principii holistice de preparare a mîncării, influențate de istoria și tradiția acestor țări. Prin monitorizarea calității și autenticității mîncării lor specifice peste hotare și angajîndu-se în variate campanii de informare, precum a fost înscrierea elementelor din Washoku și Hansik în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO, guvernele Japoniei și Coreei de Sud folosesc o resursă importantă pentru atingerea obiectivelor lor diplomatice. Studiile preliminare arată că gastrodiplomația are un impact pozitiv asupra percepțiilor pe care le are publicul străin.

Kașrut-ul este o resursă diplomatică importantă, dar încă nefolosită a Israelului. Ar fi de datoria ambasadorilor israelieni din străinătate să se folosească de ea.

Avi Millo este diplomat israelian pensionar, fost ambasador al Israelului la București (1996-2001). Acest articol a apărut în Israel Journal of Foreign Affairs pe 25 iulie 2022. Traducerea aparține redacției.

Credit foto: Wikimedia Commons