„Am avut onoarea de a fi interzis la cuvinte încrucișate“ – interviu cu Virgil NEMOIANU

Familia trăia ca într-o cetate asediată, adică aveam încredere unii în ceilalți și într-un număr foarte mic de prieteni apropiați, era atmosfera asta de asediu.

Marius Chivu: V-ați născut la București, în 1940, dar pînă în adolescență ați locuit mult în Banat.

Virgil Nemoianu: Lucrurile s-au petrecut așa: părinții mei sînt amîndoi bănățeni. S-au căsătorit și au locuit la București. Era prin ’44, cînd s-au apropiat fronturile, au început bombardamentele și ei s-au gîndit să ne trimită pe mine și pe fratele meu, cu trei ani mai mic decît mine, la bunici, în Banat, la Caransebeș, ca să fim mai la adăpost. Acolo am făcut și primele trei clase primare. Începînd din ’48-’49, în fiecare vară făceam vacanțele la Borloveni, de unde e originară familia mamei mele, în Valea Almăjului, în sudul Banatului. Asta a durat pînă pe la 20 de ani sau mai bine. Veneam în fiecare vară și stăteam cîte trei luni. Era și o bibliotecă foarte bună, cu cărți în mai multe limbi.

Marele scriitor ruso-american Vladimir Nabokov scrie în volumul său de amintiri: „Am fost un copil normal trilingv“. Așa pot spune și eu, pentru că germană vorbeam în casă cu bunicii, vorbeam românește și franceză de foarte devreme. Pe la 6-7 ani citeam deja cărți în română, germană și franceză. Engleza a venit mai tîrziu, am început-o la liceu. Alte limbi le-am mai adunat pe parcurs.

Familia dvs. era o familie de intelectuali, tatăl era avocat.

Da, tatăl meu era avocat, el însuși era fiu de medic. Bunicul meu din partea mamei a fost ofițer și om politic. Amîndoi străbunicii au fost ecleziastici. Da, era o familie de intelectuali.

Cultura și religia au venit natural pentru dvs. încă de mic. Ați fost conștient și de dimensiunea politică, pentru că în familie ați avut un unchi care în cele din urmă a murit într-o închisoare comunistă. Un alt unchi a fost executat de comuniști. Probabil că nici tatăl dvs. n-a avut o viață prea ușoară ca avocat.

Și el a fost arestat vreo șase-șapte luni. Nu i-au găsit nici un motiv de vinovăție, cariera i-a fost frîntă în ’47-’48. Au mai fost și alți unchi, veri care au stat ani lungi la pușcărie. A fost și un caz interesant, un unchi al meu a făcut un fel de mini-consiliu de familie. Un alt unchi era arestat de ceva vreme, nu se știa nimic de el, și cine să se ducă să întrebe? Hai să-l trimitem pe uica Cori – unchiul meu Coriolan. Și el era tînăr, era nevinovat, în sensul că nu a apucat să facă nici un fel de politică. S-a dus la Securitate și-a spus: „Domnule, am venit să întreb de cutare“. La care imediat l-au înhățat și l-au ținut vreo trei luni – pe nimic, pur și simplu pentru că se dusese să întrebe. Au trebuit să-i dea drumul pentru că n-avea nici o vinovăție. De altfel, el a făcut o carieră pasabilă de contabil-șef, a lucrat la Banca Națională la nivel, să zicem, mijlociu, nu prea înalt, dar cît de cît pasabil.

Se discuta în familie despre toate aceste lucruri?

Se discuta, adică în primul rînd noi, copiii, eram învățați: „Fii atent, nu vorbi despre cutare, nu povesti nimic, fii foarte atent“ și așa mai departe. Deci și eu știam, familia trăia ca într-o cetate asediată, adică aveam încredere unii în ceilalți și într-un număr foarte mic de prieteni apropiați, era atmosfera asta de asediu.

Aveați spre 30 de ani cînd ați plecat în Statele Unite cu o bursă.

Da, prima oară în 1969. Am plecat pentru doctorat în California și m-am întors cu doctoratul în mînă, convins fiind că România era la sfîrșitul unei perioade oarecum de liberalizare. Primii ani de sub influența lui Maurer, erau ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej și primii ani ai lui Ceaușescu. Asta e înțelegerea mea a istoriei perioadei respective. Eu văd lucrurile nu împărțite în faza Gheorghiu-Dej – faza Ceaușescu, ci le văd împărțite în faza Gheorghiu-Dej – faza Maurer, circa 1960-1971, și apoi faza Ceaușescu. Alți istorici nu împărtășesc acest fel de împărțire. Eram convins că lucrurile merg relativ bine și că s-au împărțit apele. Noi, intelectualii tineri, nu ne băgăm în politică, voi faceți politică cum vreți, iar voi, la rîndul vostru, nu vă băgați în cultură, ne lăsați pe noi să facem cum vrem.

Ei bine, în ’71 au venit tezele din iulie și lucrurile s-au schimbat. Au început să se bage masiv în momentul ăla. Eu mi-am dat seama că nu pot să mai fac carieră aici, că nu am cărțile disponibile, că nu voi putea să călătoresc, nu voi putea să scriu, să-mi exprim părerile și așa mai departe, și deci trebuie să plec definitiv, nu se mai putea. Și am profitat de ocazie și de sprijinul cîtorva persoane importante – îi sînt recunoscător lui Mircea Malița, unul dintre puținii conducători comuniști care era un om deștept și bine intenționat. Chiar și Niculescu-Mizil era acceptabil. Ei m-au ajutat să obțin plecări, după care am rămas definitiv în America.

A fost o decizie pe care ați discutat-o în prealabil cu familia, cu părinții? Știați că n-o să vă întoarceți prea curînd?

Nu prea știam. Nu era încă sută la sută sigur, iar familia era împărțită. Erau unii care erau convinși și mă îndemnau să plec, să rămîn, și alții, inclusiv mama, care dorea să rămîn în sînul familiei – mama, bunica mea, alții, deci erau împărțiți chiar și în interiorul familiei, și din afară. Și eu nu prea vorbeam de lucrurile astea.

Țin minte că, din proprie inițiativă, Nichita Stănescu mi-a spus odată: „Măi, băiete, uite ce este: voi, tu, Matei Călinescu, Petru Popescu, plecați, nu mai rămîneți aici, că nu e de voi. Eu nu pot, aș pleca și eu, dar nu pot, după trei săptămîni în străinătate mă apucă așa o nervozitate, un tremur. Îmi vine să mă întorc, știu că de zece ori o să rimez glia cu patria, dar n-am ce face, trebuie să mă întorc. Dar voi plecați și nu vă mai întoarceți“. N-am răspuns nimic, am zîmbit mînzește, dar mi s-a părut interesant că el vorbea foarte deschis de lucrul ăsta.

 

„Oameni necesari”

Privind în urmă, e o întreagă generație de intelectuali români care a obținut un statut academic internațional – în afară de dvs. sînt Matei Călinescu, Toma Pavel, Marcel Corniș-Pop, Mihai Spăriosu, Ioan Petru Culianu, Victor Ieronim Stoichiță. Aparent, toți cei care au plecat au reușit să facă lucruri formidabile la nivel internațional, ceea ce dovedește că a fost o mare șansă.

Da, un număr într-adevăr mare. Și care s-au afirmat foarte frumos la nivel înalt și care au fost treptat luați în serios. Sigur, la început nu se știa nimic despre nici unul dintre noi, dar într-un timp relativ scurt, în cîțiva ani, am început să fim recunoscuți ca oameni valoroși, oameni necesari universităților respective.

Ați ajuns să publicați la universități de prestigiu, v-ați stabilit la Universitatea Catolică din Washington, dar ați predat și la Londra, la Cambridge, Amsterdam, la Berkeley de-a lungul carierei. La sfîrșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ați început să publicați și cărți în limba engleză, marile dvs. titluri traduse, din fericire, și la noi – O teorie a secundarului, Micro-Armonia, Îmblînzirea romantismului – aflate într-un proiect de reeditare la Editura Spandugino. Cum a fost între anii ’70 și ’90 acomodarea asta, trecerea de la o cultură la alta, de la o limbă la cealaltă?

A fost un proces treptat, nu lipsit de dificultăți. Parcă centrul de greutate se muta încetișor pe o linie, de la un capăt la celălalt. La început, mai ales în prima vizită americană, mi s-a părut că există incompatibilități. Am fost foarte mirați de stilul de viață, de societatea de consum, de modul de gîndire și așa mai departe. Toate lucrurile astea au fost șocuri pentru mine. Treptat, m-am obișnuit cu ele și, la rîndul lor, și ei s-au obișnuit cu mine. Vedeți, eu cred că a fost bine că am fost în America, unde lumea e ospitalieră, nu se miră prea mult că ești altfel decît ceilalți. Țin minte că eram odată într-un magazin cu soția mea și vorbeam românește și o doamnă bătrînă vine și zice: „În ce limbă vorbiți, de unde sînteți?“. „Din România, vorbim românește.“ Și ea spune: „Da? Și eu sînt din Kansas“. Asta era în California, adică și eu sînt de altundeva. E destul de tipic pentru modul lor de a gîndi.

V-ați integrat ușor în mediul academic? Simțeați că veniți cu bagaje intelectuale solide din România?

Da, categoric, și ei au apreciat lucrul ăsta și, da, au fost unii care mă împingeau spre predare și spre studiu și publicare de lucruri despre România, dar mie asta mi se părea că parcă mă împinge, așa, într-un ghetou și ziceam nu eu, specialitatea mea este comparatistă, este mai largă decît asta. Nu vreau să fiu privit ca un simplu românist în privința asta. Și atunci, datorită acestui fapt, am predat mai ales literatură engleză, și americană într-o măsură mai mică, și literatură comparată în care introduceam, sigur, și cîte un element românesc din cînd în cînd, în măsura în care existau traduceri și lucruri de felul ăsta și uneori existau, alteori nu existau. Deci, în felul ăsta, am putut să mă adaptez destul de bine.

Privind în urmă, această interdisciplinaritate pe care ați practicat-o, și nu doar dvs., și Toma Pavel, și Matei Călinescu, ar fi fost imposibilă în România anilor ’70-’80. V-ați gîndit vreodată ce s-ar fi ales de dvs. dacă ați fi rămas în țară?

Sigur, de multe ori îmi imaginam scenarii, ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă aș fi rămas. Toate scenariile astea se sfîrșeau prost – ori mă năruiam în beție, ori, dimpotrivă, mă adaptam la linia ștabilor, ori, știu eu, ajungeam într-un colț părăsit. În ’71, a venit un decan de la Universitatea din Timișoara. Eu eram lector universitar la București. Mi-a spus: „Domnule, ai venit cu doctorat din America, te facem profesor plin, șef de catedră“. M-a tentat puțin această soluție. Mă gîndeam că ne luăm mașină, în week-end ajungem destul de ușor pînă la Borloveni, de acolo poate mergem pînă la Viena…

Familia s-a împotrivit, lor li se părea că e un fel de coborîre în rang, ai căzut de la București la Timișoara. Pînă la urmă n-am reacționat. Am rămas la București, cu ideea de a pleca definitiv. Țin minte că, la prima întoarcere, ultimul segment a fost cu trenul de la Frankfurt la București, iar cînd am coborît în Gara de Nord, m-am uitat la nevastă-mea, ea s-a uitat la mine și cumva din ochi am înțeles că nu e de noi aici.

Volumele dvs. nu puteau fi publicate decît în străinătate...

Să amintesc un caz foarte interesant. Cînd a apărut în limba engleză Îmblînzirea romantismului, i-am trimis un exemplar lui Manolescu, cu care fusesem coleg de facultate și eram în relații amicale. Și Manolescu a avut curajul nebun de a o recenza pe două pagini de mijloc în România literară. E adevărat, nu menționa numele meu, spunea „autorul“ sau uneori punea inițialele V.N. Asta era prin ’84-’85, deci în plin ceaușism. Și el a avut curajul de a face acest lucru, ceea ce mie mi s-a părut formidabil, îi sînt foarte recunoscător, pentru la Direcția generală a presei și tipăriturilor, cum se numea pe atunci, se făcuse la Cenzură o listă de nume de români din străinătate care nu puteau să apară nici măcar la cuvinte încrucișate. Eu am avut onoarea de a fi interzis la cuvinte încrucișate. Mi s-a părut un mod de a fi recunoscut.

 

(fragment din interviul realizat în octombrie 2019 pentru podcast-ul All You Can Read de pe UrbanSunsets.com)

Share