C’était ça ou mourir, o carte profund umană

În aceeași zi în care Thélyson Orélien primea premiul Prix du Roman Fnac (fiind selectat totodată pe listele scurte pentru celebrele premii Goncourt și Renaudot), un cont anonim de pe rețeaua socială X numit „Balance ton Claude” a lansat acuzații grave. Contul, gestionat parțial de un jurnalist de la publicația Le Figaro, a susținut că romanul fusese scris „aproape în totalitate” cu ajutorul Inteligenței Artificiale. Pentru a-și susține afirmațiile, acesta a folosit instrumentul de detectare Pangram.

Scandalul a escaladat rapid pe parcursul săptămînilor următoare, generînd o dezbatere profundă în întreaga lume cu privire la etica literară. Ca urmare a suspiciunilor ridicate și a probabilității mari de utilizare a AI, juriul prestigiosului Prix Goncourt a decis eliminarea cărții de pe listele de concurs. Orélien a negat vehement că a folosit Inteligența Artificială pentru acest roman. Apoi au apărut dovezi privind plagiate din scrierile sale anterioare (poezii și texte de blog mai vechi). La jumătatea lunii octombrie 2026, autorul a emis un comunicat prin care a cerut scuze publice pentru „greșeli inacceptabile” din trecut, dar a continuat să susțină că romanul său actual este rodul propriei munci, denunțînd totodată un „linșaj mediatic”.

Inițial, editura sa din Québec, Éditions du Boréal, l-a susținut public din lipsă de dovezi clare. Totuși, după ce i s-a cerut autorului să trimită fișierele și ciornele manuscrisului pentru a demonstra istoricul scrierii, Orélien a refuzat să mai coopereze. În urma unei analize externe amănunțite a documentelor disponibile, pe 21 octombrie 2026 editura Boréal a rupt definitiv contractul cu scriitorul, anunțînd că nu va mai tipări noi exemplare și nu va mai publica nici o carte semnată de acesta.

Scriitorii i-au luat apărarea

Scriitoarea franceză Virginie Despentes l-a apărat cu îndîrjire pe Orélien în cadrul unei emisiuni TV, la France 5. Despentes a catalogat acuzațiile aduse acestuia drept hărțuire, folosind cuvinte fără nici o perdea: „Pangram, va te faire foutre“, s-a lansat scriitoarea, atacînd platforma de detectare a semnelor de Inteligență Artificială. Ea a contestat fiabilitatea acestor instrumente digitale și a subliniat ironia absurdă ca o mașină care s-a dezvoltat „mîncînd” abuziv cărțile scriitorilor fără acordul lor să judece acum originalitatea umană. Scriitorii nu trebuie să se justifice, a afirmat Despentes, susținînd categoric că „Thélyson Orélien nu are de ce să se justifice. [...] El scrie cum vrea el”. Scriitoarea a mai afirmat că este extrem de periculoasă instalarea unei „ere a suspiciunii” în literatură, unde orice autor poate deveni peste noapte ținta unor acuzații, în fond, neverificabile.

Pe de altă parte, Despentes a lăudat calitățile literare ale cărții, amintind de poezia textului, caracterul picaresc și frazele de impact, adăugînd că un succes literar nu poate fi fabricat pur și simplu printr-un soft, fiind nevoie de talent real. În acest context, Despentes a mai mărturisit că a renunțat să mai scrie la computer și că acum scrie exclusiv de mînă, într-un caiet, din cauza intruziunii forțate a Inteligenței Artificiale Scriitoarea a povestit că s-a simțit profund șocată în momentul în care a deschis programul Microsoft Word și a realizat că funcțiile de IA integrată au început să îi propună automat cum să continue frazele sau cum să își redacteze textul în fața paginii albe. A menționat că acceptă corectarea ortografică, dar consideră intolerabil ca o mașină să intervină în procesul intim de creație umană.

Cum mi s-a mie părut cartea

Am citit cartea. O scriitură bună, fără îndoială, un subiect profund uman, trauma celor care sînt nevoiți să fugă din țara lor, în căutarea unei vieți „banale”, adică normale. Într-adevăr, stilul obosește pe alocuri, fiind extrem de încărcat de metafore și figuri de stil, de genul: „Un migrant care trece frontiera este precum un șarpe care se strecoară sub covor” sau „Aveam spatele atît de încovoiat ca și cum devenisem un semn de întrebare”. Uneori, ai senzația că nici o observație nu poate rămîne simplă, că fiecare frază trebuie să poarte o imagine. Metaforele sînt foarte descriptive, cîteodată forțate, iar acumularea lor ajunge să atenueze tocmai efectul pe care îl caută. Tocmai această densitatea excesivă de figuri de stil a atras atenția experților în tehnologie, care au afirmat că supraîncărcarea cu imagini plastice și comparații stereotipe este o trăsătură tipică a AI-ului, care tinde să „înfrumusețeze” excesiv textul pentru a părea cît mai literar. Acuzatorii lui Orélian au susținut că ritmul textului nu are acele imperfecțiuni organice, umane, ci o cadență artificială, mecanică.

Finalul cărții a fost de asemenea atacat. Personajul, Jonas Dorléon, care ajunge în Canada și primește azil politic, nu se poate abține să remarce: „Canadienilor le pasă mai mult de cîini decît de oameni”. Analiștii au zîmbit ironic, invocînd faptul că modelele mari de limbaj sînt antrenate pe volume uriașe de eseuri, articole sociologice și discursuri contemporane despre post-colonialism și justiție socială. Din această cauză, AI are tendința naturală de a introduce în texte „platitudini ideologice” bine ambalate sau clișee de critică socială care sună exact ca o teză academică deghizată în ficțiune.

Umanitatea din spatele algoritmului

Ce nu au luat în calcul acuzatorii lui Orélien este profunda tușă umană a romanului: psihologia fină a personajelor pe care o mașină nu o poate capta.

„Vă jur că în ziua aia am rîs. Da, eu, Jonas Dorléon, fiul Marthei, croitoreasa, și al lui Dieudonné, pescarul, născut la Carrefour-Feuilles, crescut cu gustul sării, al romului alb și al școlilor de cartier, am rîs ca un idiot, un imbecil total, ca un nebun cu fitilul prea scurt. Un rîs sec, slab, contorsionat ca un arbore crescut pe stradă fără soare. Am rîs în timp ce casa îmi era mistuită de flăcări, am rîs văzîndu-mi vecinul care arunca găleți inutile de apă, în timp ce copiii strigau «Mama», de parcă mama lor ar fi avut puterea să oprească gloanțele care zburau în jurul nostru. Am rîs pentru că știam că, dacă nu o fac, aș fi urlat, aș fi făcut pe mine sau aș fi alergat în fața gloanțelor, ca să termin odată cu toate astea.” Rîsul lui Jonas Dorléon, precum dansul cathartic al lui Zorba Grecul, este reacția profund umană, protecția celor fără apărare în fața absurdului și violenței, o barieră în fața nebuniei. Acest tip de psihologie nuanțată, viscerală și paradoxală, ideea de a rîde pentru a nu urla, este extrem de greu de simulat convingător de o Inteligență Artificială. AI face corelații liniare, adică tinde să formuleze tehnic suferința, pe care o asociază strict cu plînsul, tristețea sau furia directă.

În plus, textul are o ironie macabră extrem de fină. Într-un context în care moartea și bandele înarmate din Haiti fac legea, Jonas nu se pierde în lamentări morale. Observă, de pildă, o scenă în care un convoi funerar este oprit de un grup de tineri înarmați. Cum nu aveau nimic de furat, jefuitorii iau pantofii mortului. Jonas nu e revoltat de gest, doar observă că încălțările decedatului erau mai bune decît tenișii lui găuriți. Dacă ne uităm din nou la marea controversă a cărții, acest pasaj ar trebui să ridice întrebări celor care susțin că romanul a fost scris cu AI.

Pe de o parte, criticii tehnologiei ar putea spune că un algoritm poate genera o astfel de scenă șocantă combinînd elemente din știrile reale din Haiti (unde bandele controlează Croix-des-Bouquets) cu o turnură narativă cinică. Pe de alta, profunzimea detaliului, ideea de a invidia pantofii unui cadavru prădat, are o textură atît de specifică literaturii mari și experienței directe a mizeriei, încît dă o greutate enormă sufletului uman, indiferent de instrumentele folosite la editare. O Inteligență Artificială ar fi construit scena, cel mai probabil, într-un mod moralizator, însă umorul negru, profund uman, este folosit de Orélien ca o vestă antiglonț. Pentru că Jonas este un supraviețuitor, face compromisuri, minte, vinde o pereche de șosete găurite unui orb, care îi mulțumește pentru „afacere”, iar Jonas îi mulțumește pentru „lecția de viață”. Însă ia banii, pentru că are nevoie de ei. Supraviețuitorul ajunge să privească viața de după un ecran protector, o sticlă prin care realitatea violentă este filtrată printr-un pragmatism dus la absurd.

Textul surprinde astfel, impecabil, cele trei stadii ale adaptării umane la suferință. Cînd ajunge la granița cu Mexicul („De o parte e Mexicul, care te tolerează fără să te adopte, de cealaltă America ce te privește fără să te vadă”), Jonas se pune iar la o nouă coadă de așteptare, pentru încă un interviu. „Este delirant cum înfrîngerea poate deveni rutină. Nu o putem accepta, dar o îmblînzim. O aranjăm, o netezim și o îmbrăcăm cu cuvinte frumoase, ca să ne rănească cît mai puțin. Unii spun: «Next time it will work». Alții zic: «Cel puțin ai fost primit la un interviu». Și mai sînt cei ca mine, care nu mai spun nimic, pentru că știu că pînă și cuvintele devin prea scumpe, atunci cînd sînt inutile.”

Capacitatea personajului Jonas de a-și „îmblînzi” înfrîngerea prin tăcere seamănă paradoxal cu reacția reală a scriitorului Thélyson Orélien în fața linșajului mediatic. Inițial s-a revoltat, apoi și-a cerut scuze pentru plagiate, încercînd un compromis: a admis fapta, dar s-a distanțat de intenție, susținînd că a fost o greșeală de care nu a fost conștient. În cele din urmă, a tăcut. Umanitatea personajului este, în definitiv, umanitatea scriitorului.

Credit foto Thélyson Orélien: YouTube