Săptămîna trecută, Senatul României a adoptat cu o majoritate covîrșitoare un proiect de lege intitulat sugestiv „Legea majoratului online”, menit, potrivit inițiatorilor, să instituie un cadru ferm de protecție a minorilor în mediul digital. Ideea unei asemenea intervenții legislative pare, la prima vedere, nu doar justificată, ci chiar urgentă, într-o lume în care copiii navighează mai ușor printre rețele sociale decît printre capitolele manualelor școlare.
Textul proiectului, inițiat de un grup de parlamentari PNL, PSD și UDMR, stabilește că minorii sub 16 ani vor putea crea conturi online și accesa servicii digitale numai cu acordul parental „verificabil”. Mai mult, părinții vor putea solicita suspendarea sau radierea conturilor copiilor lor, iar platformele online vor fi obligate să implementeze filtre, mecanisme de verificare a vîrstei și etichetări pe categorii de vîrstă. Totul, sub supravegherea Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), care urmează să stabilească, în termen de 180 de zile, modalitățile tehnice de aplicare.
Proiectul introduce și o noțiune nouă în peisajul juridic românesc: „majorul online” – persoana care, la împlinirea vîrstei de 16 ani, dobîndește capacitate deplină de exercițiu în mediul digital. În ochii legiuitorului, așadar, copilul care își poate administra singur un cont de Instagram devine, într-un sens simbolic, major într-o lume virtuală.
De la tribuna Senatului, tonul discursurilor a fost unanim: e vorba despre protecție, nu restricție, despre responsabilitate, nu cenzură. Senatorul PNL Nicoleta Pauliuc, una dintre inițiatoarele legii, a vorbit despre „urgențele morale” ale societății contemporane și despre nevoia de a oferi părinților instrumente reale de supraveghere: „Copiii României au dreptul să fie protejați și în lumea digitală, nu doar în cea reală. România vrea un cadru clar, modern și ferm pentru protejarea copiilor online. Vrea siguranță, vrea control parental real”.
Senatorul PSD Claudiu Catană a insistat, la rîndul său, că legea nu interzice accesul la Internet, ci îl face mai sigur, „aducînd ordine și responsabilitate”. Iar din partea USR, senatorul Remus Negoi a salutat inițiativa ca pe un răspuns la manipulările online care „au deformat mințile copiilor și, din păcate, și pe ale adulților”. Chiar și AUR, prin vocea senatorului Mircia Chelaru, a calificat legea drept „absolut necesară”.
Singura notă disonantă a venit din partea senatorului PNL Gheorghe Vela, care a remarcat, cu luciditate, că introducerea unui „majorat online” la 16 ani contrazice Codul Civil, care stabilește majoratul la 18 ani. Un prim semn de întrebare.
O intenție legitimă, dar o soluție iluzorie
Scopul declarat al legii, protejarea minorilor de conținutul dăunător, este incontestabil legitim. E suficient să aruncăm o privire asupra algoritmilor platformelor sociale, care recompensează excesele, scandalul și violența simbolică, pentru a înțelege de ce părinții și politicienii simt nevoia unui zid protector. Dar între intenția morală și aplicabilitatea practică se întinde un hău.
Ideea că un copil de 13 sau 14 ani va avea nevoie de un acord parental verificabil pentru a-și crea un cont pe TikTok, iar că părintele va putea cere ștergerea acestuia printr-o cerere scrisă către ANCOM pare mai degrabă un exercițiu de imaginație administrativă decît o soluție funcțională. Internetul nu e un spațiu național, ci o infrastructură globală. Cum s-ar putea aplica o lege românească unor platforme care nu au nici sediu, nici servere în țară? Chiar și acolo unde există o reprezentanță locală, procedurile propuse – acorduri scrise, semnături electronice, transmiterea cererilor prin ANCOM – ar genera o birocrație monstruoasă. În teorie, legea promite un control parental real. În practică, însă, oferă un control simbolic, imposibil de verificat și ușor de eludat de către cei pe care ar trebui să-i protejeze.
Majoratul online, o ficțiune juridică
Introducerea conceptului de „majorat online” este, fără îndoială, partea cea mai problematică a proiectului. Această idee creează o categorie juridică paralelă cu cea a majoratului civil. În logica unei astfel de legi, un adolescent de 16 ani dobîndește „capacitate deplină de exercițiu în mediul digital”. Dar ce înseamnă acest lucru, concret? Are dreptul de a semna contracte online, de a cumpăra produse, de a face donații sau de a furniza date personale în nume propriu? Dacă da, atunci legea intră în conflict direct cu Codul Civil. Dacă nu, atunci „majoratul online” devine doar un artificiu retoric, menit să confere gravitate unui text care, de fapt, nu are greutate.
De altfel, Uniunea Europeană nu recunoaște un asemenea concept. Directivele Digital Services Act și General Data Protection Regulation (GDPR) prevăd deja obligații clare pentru protejarea minorilor, fără a introduce o „vîrstă digitală” distinctă. România riscă, astfel, să își creeze o legislație care contrazice principiile comunitare și care, inevitabil, va trebui armonizată sau corectată ulterior.
Problema imposibilă a verificării
Dincolo de incoerențele juridice, cea mai mare slăbiciune a legii este tehnologică. Cum se poate verifica, în mod „verificabil”, vîrsta unui utilizator? Platformele nu sînt obligate să colecteze date suplimentare – așa prevede chiar textul proiectului –, dar trebuie totuși să se asigure că persoana care accesează serviciul are peste 16 ani. Singurele metode posibile – recunoaștere facială, identificare prin CNP sau validare printr-un serviciu național de autentificare – ridică probleme grave de protecție a datelor personale. În plus, chiar dacă un sistem ar exista, el ar putea fi ușor ocolit prin VPN sau prin simpla falsificare a vîrstei, exact cum se întîmplă astăzi cînd minorii bifează că „au peste 18 ani” pentru a accesa un site.
Mai mult, ideea că ANCOM ar putea gestiona mii sau sute de mii de cereri de acord parental, suspendare sau radiere a conturilor pare complet nerealistă. Autoritatea nu dispune de infrastructura necesară pentru o asemenea sarcină, iar legea nu prevede alocări bugetare suplimentare. Rezultatul? O reglementare imposibil de aplicat, care riscă să se transforme într-un text decorativ.
Etichetarea conținutului și spectrul cenzurii
Legea ar obliga furnizorii de servicii online să eticheteze conținutul pe categorii de vîrstă, după modelul industriei cinematografice. În teorie, măsura ar trebui să protejeze copiii de conținutul violent, sexual sau dăunător. În realitate, însă, ea ridică întrebări serioase: cine decide dacă o postare de pe o rețea socială este „14+” sau „16+”? Cum se poate face o asemenea evaluare în timp real, într-un flux de milioane de imagini și clipuri?
Răspunsul inevitabil este: algoritmii. Dar algoritmii nu sînt neutri. Etichetarea automatizată riscă să genereze forme subtile de cenzură, prin blocarea conținutului cultural, artistic sau civic, sub pretextul protejării minorilor. O fotografie de artă, o campanie socială despre sexualitate responsabilă sau un material educativ despre dependență ar putea fi filtrate la fel ca pornografia sau violența gratuită. Sub pretextul protecției, legea riscă să reducă vizibilitatea unor conținuturi educative, să îngusteze libertatea de exprimare și să confere statului un rol paternalist în arbitrarea morală a Internetului.
O falsă protecție și riscul controlului parental abuziv
O altă problemă ignorată de legiuitori este aceea că părinții nu sînt întotdeauna mai competenți digital decît copiii lor. Mulți dintre ei nu cunosc diferența dintre o aplicație de mesagerie și o platformă de conținut, iar ideea că ar putea gestiona acorduri, semnături electronice și cereri către ANCOM este optimistă.
În plus, posibilitatea ca părintele să ceară radierea contului minorului deschide poarta abuzului. Ce se întîmplă în familiile conflictuale, în cazurile de separare sau violență domestică? Poate un părinte să folosească această prevedere pentru a izola copilul, pentru a-i limita contactul cu prietenii sau cu instituțiile de sprijin? Legea nu oferă nici un mecanism de control sau arbitraj. În acest sens, protecția riscă să devină instrument de constrîngere. Copilul digital, pe care legea pretinde că îl protejează, poate deveni victima unei forme noi de tutelă – o tutelă simbolică, exercitată deopotrivă de familie și de stat.
Efecte colaterale și posibile consecințe
Pe termen scurt, aplicarea unei asemenea legi ar putea produce efecte paradoxale. Platformele internaționale ar putea alege să restricționeze accesul utilizatorilor sub 16 ani din România, pentru a evita sancțiunile. Altele ar putea ignora complet reglementarea, știind că statul român nu are mijloace de coerciție asupra companiilor fără reprezentanță locală.
Pentru tinerii români, asta ar însemna o formă de marginalizare digitală. În loc să devină mai protejați, s-ar putea trezi excluși din spații de interacțiune educativă sau civică, într-o lume în care identitatea socială se construiește tot mai mult online.
Iar pentru companiile din domeniu, legea introduce o povară birocratică uriașă, cu amenzi procentuale din cifra de afaceri și obligații tehnice neclare. În lipsa unei infrastructuri europene comune, aplicarea devine arbitrară, iar piața digitală riscă să se fragmenteze.
Un simptom al anxietății colective
Privită în ansamblu, legea majoratului online nu este atît o reglementare, cît un simptom. Ea trădează anxietatea unei societăți care nu mai are încredere nici în copii, nici în părinți, nici în educație. Ceea ce se dorește a fi o barieră morală devine o metaforă a neputinței de a gestiona schimbarea tehnologică. Într-un fel, legea recunoaște eșecul școlii și al familiei de a forma discernămînt digital. În loc să investim în educație media, în consiliere psihologică, în programe de alfabetizare digitală, preferăm o soluție legislativă care „dă bine” la nivel declarativ, dar care, în fond, doar ascunde problema sub un strat de hîrtie timbrată.
Această tendință, de a înlocui educația cu reglementarea, nu e nouă. Ea apare de fiecare dată cînd statul se simte depășit de complexitatea unei lumi pe care nu o mai înțelege. Copilul digital devine, astfel, obiectul unei noi forme de protecție paternalistă, iar statul, un părinte simbolic care nu știe exact cum să-și crească odrasla virtuală, dar vrea totuși să o țină de mînă.
Există o distanță tot mai vizibilă între ritmul în care cresc copiii și ritmul în care se schimbă lumea adulților. Legea majoratului online încearcă, în felul ei stîngaci, să reducă această distanță. Doar că, asemenea unui părinte speriat, statul încearcă să prindă din urmă o generație care deja vorbește altă limbă. Copiii digitali nu mai au nevoie de un „majorat” simbolic. Ei trăiesc într-o lume în care maturizarea nu se mai măsoară în ani, ci în click-uri, în reacții și în capacitatea de a înțelege ce se ascunde dincolo de un ecran. Ceea ce le lipsește nu este protecția prin interdicție, ci însoțirea prin înțelegere. Statul, însă, e adesea un părinte de modă veche: ridică bariere cînd ar trebui să construiască punți, dictează reguli acolo unde ar trebui să creeze dialog. Iar legile, oricît de bine intenționate, nu pot ține locul unei culturi a responsabilității și a discernămîntului.
Poate că adevăratul majorat online nu se dobîndește la 16 ani, ci în clipa în care un tînăr învață să spună singur „nu” în fața unui conținut care-l degradează. Iar acest moment nu poate fi impus prin decret, ci doar cultivat, cu răbdare, prin educație.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
