Trăim un timp în care enervarea nu mai este doar o reacție spontană și individuală, ci un soi de normă. „Mă enervez, deci exist” este deja un fenomen social. Enervarea îți poate aduce capital de imagine. Furiosul cîștigă atenție, solidaritate și vizibilitate. Nici nu mai contează motivele, contează doar să fii într-o perpetuă stare de mînie. Într-un fel, năduful a devenit un limbaj comun al vremurilor noastre.
Furie, iritabilitate și dependență de rețele sociale
Un studiu italian din 2024 arată că dimensiunile furiei (stocată, exprimată intern sau extern) sînt indicii directe ale dependenței de social media și ale tulburărilor provocate de jocurile video. Un studiu din 2025 (JAMA), efectuat pe peste 42.000 de adulți din SUA, arată că utilizarea frecventă a rețelelor sociale se corelează cu niveluri crescute de iritabilitate. Cercetări efectuate asupra platformei Weibo (echivalentul X în China) arată că furia este mai contagioasă decît bucuria și se transmite mai rapid chiar și prin relații slabe dintre utilizatori.
Un studiu Yale susține că rețelele sociale încurajează exprimarea „indignării morale”, fiind recompensată cu mai multe like-uri. Un studiu global al ICFJ / UNESCO (2023-2024) arată că 73% din jurnaliste au fost victime ale violenței online, inclusiv amenințări fizice (25%) și sexuale (18%). The Guardian a relatat că 75% din jurnalistele din Marea Britanie au primit amenințări, iar 25% au fost hărțuite sexual.Un studiu Amnesty International a indică faptul că politicienele și jurnalistele sînt agresate pe rețelele sociale la fiecare 30 de secunde, prin mesaje rasiste sau sexiste.
O analiză publicată pe ResearchGate arată cum agresivitatea online mediază relația între dependența de social media și starea psihologică. Cu alte cuvinte, cu cît sîntem mai dependenți de social media, cu atît e mai mare agresivitatea și mai scăzută sănătatea mintală.
Mecanismele furiei colective
Am simțit pe pielea mea ce înseamnă această „cultură a enervării” după ce am publicat un articol intitulat „De la comunism la woke, ideologia ca afacere”. Textul era o analiză, un traseu comparativ între mecanismele comunismului – naționalizările, instituțiile de control – și ceea ce se poate observa azi în universul „woke”: departamentele DEI (diversitate, echitate, incluziune), angajările de „experți” specializați pe acest segment și felul în care ideologia se transformă, discret, într-o afacere. Am folosit exemplul unui scandal recent, cel al reclamei American Eagle, unde jocul de cuvinte dintre jeans și genes a stîrnit reacții furioase. Am citat opinii diverse, am construit punți între epoci și am încercat să demonstrez faptul că o ideologie care apelează la morală nu are cum să dispară, pentru că le dă senzația oamenilor că sînt mai buni dacă repetă în cor anumite lozinci. Iar oamenii vor să se simtă buni și morali.
Însă ceea ce a urmat a fost revelator pentru felul în care funcționează azi indignarea colectivă: o campanie de atacuri personale. Argumentele mele, pe care le construisem citind și documentîndu-mă îndelung, nu primeau decît un singur contraargument: „Prostii”. Mi s-a reproșat că îl laud pe Donald Trump. Nu făcusem decît să amintesc că președintele SUA intervenise în controversa reclamei American Eagle. Mulți m-au trimis „la cratiță”, implicînd faptul că îmi permit o meserie precum jurnalismul datorită culturii woke. Presupun că dacă le-aș fi vorbit despre sufragete, m-ar fi anulat, crezînd că discreditez femeile de serviciu care fac curat în sufragerie.
Acest episod nu e un simplu derapaj de rețea socială. El spune ceva mai profund despre lumea în care trăim, despre cum se citește azi, despre spiritul de turmă și despre cum se validează oamenii unii pe alții prin furie. Cultura furiei nu este haotică, ci funcționează după mecanisme bine unse.
Lectura selectivă: textul, pretext pentru furie
Primul mecanism pe care l-am observat este lectura selectivă. Cititorii nu mai par interesați de text în ansamblul său, de argumente sau de nuanțe. Ceea ce fac, de fapt, este fie să scaneze rapid o frază postată pe Facebook, fie să se încreadă în părerile unui guru, care le povestește, în felul său, articolul. Așa s-a întîmplat cu articolul meu: pasaje decupate, smulse din context și transformate într-un fel de „etichetă”. Din acel moment, tot textul a fost citit prin grila „autoarea nazistă, auristă, ticăloasă, care îl laudă pe Trump”.
Acesta este unul dintre paradoxurile epocii digitale: citim mult, dar citim prost. Nuanțele sînt aplatizate, iar complexitatea unui text este redusă la alb și negru. Într-o lume în care timpul de atenție s-a scurtat, cititorii se grăbesc să-și dea cu părerea înainte de a fi citit întregul articol. Pentru că nu articolul contează, nu dezbaterea contează, contează doar imaginea cititorului, care se cațără pe un piedestal de morală.
„Call-out”: a fi vigilent cu orice preț
Pentru că al doilea mecanism este așa-numita cultură a demascării, „call-out”. În mediul online a devenit aproape o datorie morală să „taxezi” pe cineva. Să arăți public că ai observat o greșeală, că ai identificat un derapaj, că ești mai vigilent decît ceilalți. Această cultură vine dintr-o intenție inițial legitimă: aceea de a expune comportamente abuzive sau discriminări reale. Problema este că s-a transformat într-un reflex de masă: se taxează orice, de la nuanțe lingvistice la argumente bazate pe studii și cercetări.
În cazul meu, cîțiva cititori au considerat că menționarea lui Trump, chiar într-o analiză critică, este în sine un motiv de condamnare. S-a creat astfel un reflex pavlovian: au văzut numele și au reacționat, fără să mai conteze contextul. Cultura „call-out” funcționează ca o scenă pe care oamenii se simt obligați să urce. Cine nu se enervează, cine nu sancționează riscă să pară complice. Așa se naște un cor al indignării, unde fiecare strigăt se suprapune peste altul.
Atacul personal
Un element care m-a surprins, dar care era, din păcate, previzibil, este atacul personal. Printre criticile primite, un leitmotiv a fost acela de a mă „trimite la cratiță”. Acest tip de atac nu are nici o legătură cu textul. Nu discută argumentele, nu contestă comparațiile, nu propune contraexemple. El atacă direct persoana, reducînd-o la o identitate sexuală și la un rol domestic. Astfel, ceea ce ar fi trebui să fie un dezacord intelectual devine rapid un atac sexist. Este modul prin care enervarea colectivă își caută supape facile, îndreptînd furia nu asupra ideilor, ci asupra persoanei care le enunță. Deși fenomenul nu e nou, cultura enervării îl face mai vizibil și mai acceptabil. Și în corul indignării morale, insultele personale sînt un condiment firesc.
Fake news-ul prin distorsionare: cînd interpretarea devine minciună
Al patrulea mecanism este fake news-ul prin distorsionare. Nu a fost nevoie de o știre falsă clasică pentru a porni campania de ură. A fost suficient ca cineva să răspîndească interpretarea „l-a lăudat pe Trump”, iar alții să o preia ca atare. Acesta este, de fapt, mecanismul fundamental al fake news-ului: nu inventarea unei realități paralele, ci distorsionarea ei. O jumătate de propoziție poate deveni o „dovadă”, iar interpretarea greșită se răspîndește mai repede decît textul integral. Odată ce eticheta a fost lipită, nu mai contează că articolul spune altceva. În cultura enervării, corecțiile și explicațiile ajung tîrziu și nu mai stîrnesc același interes.
De ce avem fitilul mai scurt ca oricînd?
Experiența personală poate fi pusă într-un context mai larg. Oamenii par să aibă astăzi un fitil mai scurt nu pentru că natura umană s-ar fi schimbat radical, ci pentru că lumea din jur întreține și accelerează acest reflex. Sîntem obișnuiți cu instantaneul, nu mai suportăm complicațiile gîndirii. Orice enervare poate fi afișată imediat pe rețele și validată de alții. Platformele favorizează conținutul care provoacă furie, pentru că furia ține oamenii conectați. Lumea e împărțită în tabere, iar fiecare tabără caută motive s-o demonizeze pe cealaltă. Toate aceste elemente creează un mediu în care calmul este desuet, iar furia devine norma. Iar această inversare a valorilor schimbă total regulile jocului. În loc să căutăm adevărul, căutăm indignarea. În loc să cultivăm dialogul, cultivăm reacția. Cultura enervării devine astfel un mod de a cîștiga statut pe rețelele sociale.
Cum putem ieși din spirală?
Întrebarea esențială este: se poate ieși din cultura enervării? Răspunsul nu e simplu, dar există cîteva piste. Deși sînt extrem de plictisitoare pentru oamenii rețelelor sociale, mă încăpățînez să le repet.
Educație media: să învățăm să citim complet și critic un text și să nu cădem în capcana interpretărilor distorsionate.
Redescoperirea nuanțelor: să acceptăm că între alb și negru există o paletă de griuri și că dezbaterea reală se poartă în acea zonă.
Încetinirea ritmului: să ne luăm timp să înțelegem un text, o știre, o situație, înainte de a reacționa.
Combaterea misoginiei și a atacurilor personale: să nu le mai tolerăm ca parte „firească” a dialogului online.
Cultivarea răbdării și a dialogului calm: să recunoaștem că furia poate aduce vizibilitate, dar, departe de a rezolva problemele, le întețește.
Combustibil pentru furie
Episodul trăit după publicarea articolului meu din Dilema m-a făcut să înțeleg pe viu cum funcționează cultura enervării: lectura selectivă, reflexul „call-out”, atacurile personale și distorsionările interpretative. Toate acestea se combină într-o societate care nu caută adevărul, ci combustibil pentru furie.
Cultura enervării ne face să confundăm indignarea cu gîndirea și furia cu argumentul. Dar dacă vrem să ieșim din această spirală, trebuie să reînvățăm arta nuanței și a răbdării. Nu ca exerciții de politețe, ci ca forme de supraviețuire intelectuală.
