Autoritatea olandeză pentru protecția datelor a avertizat alegătorii să nu consulte Inteligența Artificială în privința votului: chatbot-urile s-au dovedit părtinitoare, recomandînd doar două direcții politice: stînga sau dreapta extremă. Dincolo de problema tehnică semnalată de instituție, acest episod dezvăluie o criză mai adîncă: lenea minții, boala secolului nostru.
E suficient să privești oamenii dintr-o stație de metrou ca să înțelegi cum arată chipul bolii secolului nostru. Oameni de toate vîrstele, cu ochii fixați în ecrane, absenți din lumea palpabilă, dar conectați la cea digitală. Fețele lor par identice, golite de expresie, ca într-un film apocaliptic în care personajele au fost programate să consume informație fără să mai reacționeze. Nu e doar o imagine urbană, ci un simptom: fluxul neîntrerupt de stimuli vizuali și informaționali a abrutizat chipul uman, transformîndu-l într-o mască a adaptării la prea mult. Sub lumina rece a ecranelor, reacțiile devin reflexe, privirea se goleşte, iar atenția, primul pas al gîndirii, se topește într-un scrolling automat.
Scena, devenită banală în metrou, e radiografia perfectă a lîncezelii intelectuale: o lume care a primit un baston pentru sprijin, dar a uitat că are picioare pe care să se țină. O lume în care mintea primește totul de-a gata și încetează să mai funcționeze. Căci trăim un paradox: accesăm mai multă informaţie ca niciodată, dar citim mai puţin, înţelegem superficial, gîndim din ce în ce mai rar, dar avem păreri categorice pe care le ridicăm la rang de adevăruri supreme. Internetul, în loc să ne elibereze, a creat astfel o dependenţă: „răsfăţul cognitiv”, iluzia că ştim doar pentru că avem acces la informație. În realitate, a şti nu mai e echivalent cu a înţelege, iar lenea intelectuală a devenit simptomul lumii care nu mai are răbdare să stea într-o cameră, cu sine însăși, și să cugete.
Nu mai citim un text pînă la capăt, ne este suficientă o frază scoasă dintr-un articol pe pagina de Facebook pentru a avea certitudinea că am înțeles despre ce este vorba. Nu mai avem răbdarea necesară să ascultăm un argument, să analizăm contradicţiile, căci noi știm deja răspunsurile. Uităm însă că inteligenţa (fie umană, fie artificială) nu se hrăneşte din răspunsuri, ci din întrebări.
ChatGPT, eu cu cine votez?
Acum cîteva săptămîni, autoritatea olandeză pentru protecția datelor (AP) a lansat o avertizare pentru alegători: i-a rugat să nu utilizeze Inteligența Artificială pentru a decide cu cine să voteze. AP a testat patru chatbot-uri şi a descoperit că toate au oferit răspunsuri părtinitoare. Concret, chatbot-urile au recomandat fie partide de stînga, fie de extremă-dreapta, în ciuda întrebărilor variate adresate. Potrivit AP, nu este vorba de o intenţie conştientă a sistemelor de a influenţa politic, ci de limitările inerente ale algoritmilor.
Monique Verdier, directoare adjunctă a instituţiei, a afirmat că, deși chatbot-urile par instrumente inteligente, „ca asistenţă pentru vot dau greş sistematic”. În consecință, AP a considerat că aceste derapaje reprezintă o ameninţare directă pentru democraţie, pentru că subminează „integritatea alegerilor libere şi echitabile”.
Oboseala gîndirii
Dar de ce ar întreba cineva o mașină cu cine să voteze? Actul de vot nu presupune oare o reflecție personală, un etos civic care implică valori, argumente, greșeli şi învăţare? A apela la un chatbot pentru o decizie politică înseamnă că, de fapt, ne delegăm discernămîntul. Și aici nu este vorba despre o eroare tehnologică, ci e simptomul unei lene intelectuale sofisticate, alimentate de confortul digital, comoditate şi iluzia că „mașina ştie mai bine”.
Bineînțeles, conceptul de „lene intelectuală” nu e nou: filosofi precum Immanuel Kant avertizau că „imaturitatea este incapacitatea de a folosi propria rațiune fără îndrumarea altuia”, însă, în doar cîțiva ani, tehnologia, telefoanele și algoritmii care ne filtrează ştirile nu doar că ne-au oprit procesul de maturizare, dar au redus progresiv spaţiul nostru de autonomie mentală. Astăzi, „altul” nu mai e, precum odinioară, Biserica și, în nici un caz statul, contestat din ce în ce mai mult, ci este o mașină. Și din ce în ce mai mulți oameni nu mai folosesc această mașină ca pe un acces la informațiile de care au nevoie pentru a-și construi propriile judecăți, ci ca pe un ghid, care să le ofere o gîndire prefabricată.
Primind recomandări personalizate, gîndirea noastră devine opţională. Ne mulţumim cu rezumate, concluzii în loc de argumente, „răspunsuri de-a gata” în loc de întrebări și dileme. Lenea intelectuală modernă devine astfel complicitatea noastră la propria delăsare: preferăm să lucreze un algoritm în loc să ne dedicăm unui proces de reflecţie. Deși tehnologia a fost creată ca să ne elibereze de efort, noi sîntem cei care am abuzat de ea și i-am delegat pînă și capacitatea discernămîntului.
Iluzia că un chatbot este „obiectiv” ne face să îl tratăm ca pe un judecător imparțial, ignorînd faptul că acesta acţionează după frecvenţele datelor în care a fost antrenat. Studiul autorităților olandeze arată clar că toate cele patru chatbot-uri testate recomandau alegătorilor doar două direcții politice, indiferent de întrebarea utilizatorului. Nu pentru că ar „vrea” ceva, ci pentru că algoritmul este ecoul vizibilității populare: ceea ce apare mai des online devine perceput ca demn de recomandat. Astfel lăsăm tehnologia să ne modeleze realitatea, pe care o obligă să se potrivească şabloanelor algoritmice. Un soi de „pat al lui Procust” digital, unde gîndirea e tăiată sau întinsă pentru a încăpea în cutia algoritmului.
De la comoditate la dezastru
Lenea intelectuală nu e doar pasivitate și indolență, este complicitate la un dezastru global. Acceptăm explicaţii simplificate pentru că ne scapă de efort, ignorînd că efortul și voința sînt, pînă la urmă, cheile supraviețuirii. Pentru că tehnologia devine din ce în ce mai sofisticată, trîndăvia se insinuează subtil: ne place să credem că sîntem informaţi, cînd de fapt ne hrănim doar cu un conţinut prefabricat. Riscăm un viitor în care cetăţenii nu mai dezbat idei, ci primesc notificări: „AI-ul recomandă partidul X astăzi”. Iar scenariul pentru acest viitor nu este o distopie îndepărtată, ci a început să se desfășoare sub ochii celor care nu și-i țin lipiți de ecrane.
Se vorbește din ce în ce mai mult despre pericolul că mașinile vor deveni din ce în ce mai inteligente și ne vor subjuga. Despre pericolul real al Inteligenței Artificiale se vorbește mai rar: noi sîntem cei care ne lăsăm subjugați de bunăvoie, pentru că ne complacem în starea de a gîndi tot mai rar. Or, democraţia nu poate exista fără gîndire.
Monique Verdier spunea clar: „Să întrebi o mașinărie cu cine să votezi afectează direct una dintre bazele democraţiei: integritatea alegerilor libere şi echitabile”. Cuvîntul „integritate” este cel care contează aici. Democraţia nu e doar procedură, ci un proces al conştiinţei colective. Obligă cetăţenii să gîndească, să greşească şi să înveţe. Dacă delegăm această responsabilitate algoritmului, democraţia devine un ritual gol. Bifăm căsuţe pe criterii pe care nu noi le alegem. Iar asta a dus deja la degradarea spiritului critic, baza populismelor, conspiraţiilor, radicalismelor. Pentru că, fără un efort de gîndire, glasul celui mai vehement devine purtătorul adevărului suprem, pe care masele îl vor urma orbește.
Să nu ne ascundem după degete: Inteligența Artificială oglindeşte slăbiciunile noastre, nu le creează, căci este produsul culturii noastre. Dacă este părtinitoare, e pentru că lumea care a creat-o e părtinitoare. Dacă tinde să simplifice, este pentru că noi valorizăm simplitatea în detrimentul profunzimii. Problema nu e că maşina „nu gîndeşte corect”, ci că omul nu mai are răbdare să gîndească. Inteligența Artificială devine, pînă la urmă, oglinda exactă a lenei noastre intelectuale: instrument creat să ne ajute să gîndim mai bine, dar folosit pentru a ne scuti de gîndire.
Tehnologia ca pretext pentru abdicarea de sine
Fiecare inovaţie ascunde o promisiune de confort. Dar cînd confortul devine scopul, el se transformă într-o abdicare personală. Nu pierdem doar autonomia deciziei, pierdem plăcerea de a înţelege, de a descoperi prin efort. Am trecut de la teama necunoscutului la plictiseala de a cunoaște totul. Și într-o lume în care totul e la un click distanță, gîndirea devine opţională. În acest context, Inteligența Artificială nu e dușmanul, e simptomul. O dovadă că preferăm să fim serviţi decît să fim provocaţi.
Putem să reînvățăm efortul? Putem să fim curioși, dar să căutăm răspunsurile în filtrarea informațiilor? Ne mai putem întoarce la exerciţiul întrebării autentice, la plăcerea de a descoperi prin contradicţie, la modestia de a nu şti imediat? Educaţia trebuie să cultive nu doar competenţele digitale, ci reflexele critice, acea întrebare simplă, dar esenţială: „De ce cred ceea ce cred?”. Pentru că, atîta vreme cît omul caută în Inteligența Artificială o cîrjă, în loc de un instrument, IA devine un amplificator al prostiei umane.
Ştirea din Olanda nu este doar „locală”. Nu este despre tehnologie, ci este despre noi toți. Despre nevoia de a redescoperi greutatea gîndului într-o lume care a transformat gîndirea într-o postare pe rețelele sociale. Lenea intelectuală nu ucide civilizaţii peste noapte; le face mai întîi comode, apoi conformiste şi, în final, indiferente la propriul dezastru.
Iar adevărata provocare a secolului nostru nu e să negăm Inteligența Artificială, ci să nu devenim proşti.
.jpg)
