● Giorgio Agamben, Misterul răului. Benedict XVI și sfîrșitul veacurilor, traducere de Anamaria Gebăilă, Humanitas, 2023, 98 p.
Aproape concomitent cu decizia Papei Benedict al XVI-lea de a renunța la funcția pontificală, anunțată la data de 10 februarie 2013 unui public aparent luat pe nepregătite, Giorgio Agamben a căutat o explicație acestui gest dincolo de cuvintele conținute în demisia propriu-zisă. A făcut-o într-un scurt text („Misterul Bisericii”) căruia i-a adăugat conferința ținută în 2012 cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa al Universității Freiburg din Elveția („Mysterium iniquitatis. Istoria ca taină”), iar rezultatul acestei alăturări a devenit nucleul de bază al unui volum apărut la început în italiană (Il mistero del male. Benedetto XVI e la fine dei tempi) și, după un deceniu, în traducerea românească. Pentru a-și susține argumentul, Agamben a însoțit cele două texte de bază cu patru anexe care exprimă, prin intermediul unor izvoare istorice de primă mînă, cadrul conceptual în care se va mișca întreaga argumentație, elastică și neobosit de surprinzătoare, cu care filosoful italian și-a obișnuit deja cititorii.
Dincolo de explicațiile cu iz conspiraționist și mult prea omenești pentru demisie, Agamben preia o intuiție a celor ceva mai avizați în legătură cu istoria bisericească, cum ar fi precedentul stabilit de abdicarea Papei Celestin al V-lea, pentru a arăta că gestul lui Benedict al XVI-lea transcende „motivele invocate” și că acesta trebuie interpretat într-un „context teologic și ecleziologic specific” și, în special, prin raportare la „concepția Papei despre Biserică” (p. 16). Paralela pe care o parte a publicului a făcut-o între demisiile celor doi papi nu a fost lipsită de temei pentru că aici nu a fost vorba despre sesizarea unui simplu precedent cronologic care uimește prin raritatea acestuia (renunțarea lui Benedict al XVI-lea la oficiul în care fusese învestit pe 19 aprilie 2005 era prima după aproape o jumătate de mileniu), ci despre coincidența motivelor. La fel ca și predecesorul său în scaunul petrin, Benedict al XVI-lea a invocat neputința trupească produsă de vîrstă și slăbiciunea personală. Benedict al XVI-lea însuși a încurajat afilierea sa morală la gestul precursorului demisionar atunci cînd, în mod public, și-a depus pe 4 iulie 2009 paliumul primit la învestitură pe mormîntul lui Celestin al V-lea. Poate că argumentul lui Agamben ar fi fost încă și mai puternic dacă nu ar fi uitat să adauge că renunțarea la însemnul arhieresc primit în momentul întronizării în funcția ecleziastică cea mai înaltă din Biserica Catolică s-a făcut în emoția creată de cutremurul din 6 aprilie 2009 în provincia L’Aquila care, într-un mod miraculos, a lăsat neatins mormîntul lui Celestin.
Rațiunea ecleziologică a demisiei
În ciuda motivelor comune pentru demisie și a omagierii acestui act neobișnuit prin raritatea sa, actul lui Benedict al XVI-lea are un sens teologic care pesemne i-a lipsit lui Celestin și pe care Agamben caută să-l deslușească. Cu sensibilitate la detaliile simbolice și cu atenție la straturile de geologie intelectuală, Agamben arată că totul începe în 1956, cînd Joseph Ratzinger, pe atunci tînăr și deja promițător teolog, a publicat un studiu despre Ticonius, scriitor bisericesc din secolul al IV-lea. Pornind de la tratatul său ecleziologic Liber regularum, Ratzinger ranforsează ideea lui Ticonius, preluată nuanțat de Augustin, potrivit căreia în trupul Bisericii coabitează două laturi: una stîngă, vinovată, care-i reunește pe păcătoși, și alta dreaptă, binecuvîntată, unde stau laolaltă în Hristos credincioșii. Aceste două trupuri „contopite inseparabil” se vor despărți abia la Judecata de Apoi cînd timpul istoric va sfîrși (pp. 17-19). Pentru înțelegerea sfîrșitului veacurilor, unicul reper biblic este cel formulat atît de lapidar de Sf. Ap. Pavel în II Tesalonicieni (2:1-10). Despre felul în care Apocalipsa se produce la confruntarea dintre acțiunile „celui-fără-de-lege”/„nelegiuitul” (ánomos) și „celui/celei ce ține pe loc” (tò katehón) s-a scris neîncetat după Ieronim, Ticonius & Augustin, iar recapitulația proaspătă a lui Agamben din cel de-al doilea eseu, în polemică cu viziunea lui Carl Schmitt, este reconfortantă căci explică mai bine anvergura teologico-politică a demisiei lui Benedict al XVI-lea din funcția sacerdotal-instituțională și o face relevantă inclusiv pentru Bisericile ortodoxe.
Studiul asupra lui Ticonius nu a reprezentat doar rezultatul solitar al unei confruntări intelectuale pe drumul povîrnit al cercetării științifice, căci Ratzinger (devenit papă sub numele de Benedict al XVI-lea) revine la Ticonius într-o discuție despre „taina Bisericii” pentru a-l numi „mare teolog” cu ocazia audienței generale din 22 aprilie 2009, adică cu aproximativ două luni înainte de a depune paliumul la mormîntul lui Celestin al V-lea. Va fi fost el eretic donatist, condamnat sinodal de către Biserica creștină, dar pentru Papă el era „mare teolog” căci acesta vorbea despre „trupul bipartit al Bisericii” și despre consecințele eshatologice ale separației chirurgicale pe care Parusia o va realiza între răi, „Biserica drept întrupare a Antihristului”, și cei drepți, „Biserica drept întrupare a lui Hristos” (p. 25).
Astfel, sensul ecleziologic și anvergura teologică ale demisiei Papei Benedict al XVI-lea din 2013 pornesc de la o concepție elaborată din 1956, prin studiul despre Ticonius, și devin un angajament în 2009 prin noua referință la Ticonius în cadrul oferit de Audiența generală (22 aprilie) și prin depunerea omoforului primit la învestitura în funcția de episcop al Romei la mormîntul lui Celestin al V-lea (4 iulie), după ce acesta a rămas neafectat de ruinele din jurul său produse de cutremurarea pămîntului (6 aprilie).
Lecția teologică și politică a demisiei
Pentru cei care știu că întîistătătorul unei Biserici este ales de arhierei întruniți în sinod/conclav și cred că alegerea este actul material al lucrării tainice a Duhului Sfînt, demisia ar fi principial de neconceput. Și totuși, Ratzinger a demisionat: „acest om, șeful unei instituții care se mîndrește cu cel mai vechi și mai însemnat titlu de legitimitate, a pus în discuție prin gestul său însăși semnificația acestui titlu. În fața unei administrații pontificale ce urmărește cu încăpățînare țelurile economiei și ale puterii lumești, uitîndu-și complet legitimitatea, Benedict al XVI-lea a ales să se folosească doar de puterea spirituală, în singurul mod care i s-a părut posibil, anume renunțînd la a exercita funcția de vicar al lui Hristos. Astfel, au fost puse în discuție fundamentele Bisericii înseși” (p. 15). Astăzi, acest gest pare încă și mai grav, insolit și de-a dreptul spectaculos, cu cît este încadrat de imaginile mai vechi ale trupului gîrbovit al predecesorului Ioan Paul al II-lea și mai noi ale feței suferinde a succesorului Francisc I. Lecția de teologie predată de abdicarea papei nu vizează simpla coabitare a binelui și a răului în cadrul Bisericii într-o ambiguitate care caracterizează, pînă la urmă, orice dimensiune a existenței umane; ea vorbește despre ceva mai mult și care, în argumentul ușor neclar al lui Agamben, ne spune că „[...] Biserica nu poate supraviețui dacă amînă cu pasivitate pînă la sfîrșitul veacurilor soluționarea conflictului care îi sfîșie «trupul bipartit»”; întrucît „[...] separarea între ce e drept și ce e nedrept nu poate fi eliminată din existența istorică a Bisercii”, ea „trebuie să facă [Biserica] să-și dea seama clipă de clipă de felul în care hotărîrile sale influențează lumea” (pp. 28-29). Cînd Biserica „ignoră realitatea trupului bipartit”, latura vinovată „ajunge să domine” latura binecuvîntată și, astfel, „drama eshatologică își pierde orice semnificație” (p. 29). Marea separare între bine și rău pe care a doua venire a lui Hristos o va face „nu este doar un eveniment viitor”, „ci este, mai curînd, ceva ce trebuie să călăuzească aici și acum purtarea fiecărui creștin și mai cu seamă purtarea papei”, iar aceasta este „acțiunea istorică a creștinilor” (p. 28).
Lecția politică constă în faptul că „aduce în discuție tema politică a justiției” atît timp cît „corpul politic” al societății, la fel ca și Biserica, este bipartit, născut prin împletirea dintre bine și rău, dintre onestitate și delict, dintre dreptate și nedreptate (p. 30). Eronat este că „democrațiile actuale” caută soluția la această împletire nu în sfera politică, ci în cea „juridică și procedurală”, ceea ce este totuna cu a spune că soluția e „la nivelul normelor care interzic și pedepsesc”, cu consecința inevitabilă că „segregarea corpului social devine pe zi ce trece tot mai adîncă” (pp. 30-31). Or, „o societate poate funcționa doar dacă justiția [...] nu rămîne o simplă idee [...], ci izbutește să-și găsească exprimarea politică într-o forță capabilă să contrabalanseze uniformizarea progresivă pe un singur plan tehnico-economic a unor principii coordonatoare, dar radical eterogene – legitimitate și legalitate, putere spirituală și putere lumească, auctoritas și potestas, justiție și drept” (p. 30).
Pansamentul eshatologic la rana teologiei politice
Care ar fi relevanța pentru viața Bisericilor apostolice, catolice și ortodoxe? Atitudinea Bisericii în relație cu sfera politică a basculat între extremele contopirii și separației. Ar fi greu de stabilit în ce momente s-a reușit un echilibru care să corespundă rostului misionar în lume și temeiului divin din afara lumii. Idealul echilibrului a fost prejudiciat nu doar de tensiunea internă între imperativul misionar-mîntuitor și legitimitatea dumnezeiască, ci și de pluralitatea regimurilor politice cu care existența bimilenară a Bisericii a trebuit să dialogheze ori chiar tipurile diferite de modernități în care a existat (cum ar fi carolingiană, post-medievală și revoluționară). Demisia Papei este relevantă întrucît amintește de „criza decisivă” a Bisericii, exprimată sub forma unui paradox: din punct de vedere eshatologic, Biserica trebuie să renunțe la lume, însă din punct de vedere iconomic, Biserica aparține lumii și de aceea ea nu poate renunța la aceasta (p. 29). În relație cu lumea politică, scăderea sensibilității eshatologice a condus la ghidarea Bisericii mai curînd după diferite forme de „teologii politice”, unele elaborate chiar în cadrul acesteia, așa cum a fost cazul românesc al Mișcării Legionare, la extrema-dreapta, ori cazul sud-american al teologiei eliberării, la extrema-stînga. Foarte rar însă s-a întîmplat în istorie ca ochiul eshatologic al Bisericii să o ridice complet deasupra lumii politice; or, demisia Papei Benedict al XVI-lea tocmai acest lucru vine să sublinieze: „curajul [...] nu este altceva decît capacitatea de a păstra legătura cu propriul sfîrșit” (p. 30).
Și mai surprinzător în destinul decenal al cărții pe care ediția românească, într-o prefață, ar fi trebuit să-l arate, este că papei demisionar i s-a rînduit să mai trăiască pînă la 31 decembrie 2022. Benedict al XVI-lea a supraviețuit, ca papă emerit, alegerii lui Jorge Mario Bergoglio în funcția pontificală sub numele de Francisc. Fotografia rugăciunii comune a papei emerit și a papei în funcție din capela Mater Ecclesia nu este doar expresia comuniunii în iubire, ci o reamintire personală, din orizontul eshatologic, a ispitei teologiei politice a eliberării pe care fostul arhiepiscop argentinian a cunoscut-o probabil destul de bine. Cadrul ecleziologic în care Agamben palpează actul demisiei nu epuizează întreaga semnificație. Discuția ar putea fi lărgită cu analiza gestului ca alegere individuală și ca mijloc de a evidenția importanța acțiunii personale (mulțumesc lui A. Bălan pentru această interpretare) în raport cu cea mai legitimată formă de osificare instituțională.
Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.
