Dragă cititorule, poți tu ghici, oare, la ce anume se referă W.D. Whitney, în citatul care urmează? „Nici o altă temă din lingvistică nu e mai des abordată și mai copios tratată decît aceasta, de cercetători de toate tipurile și orientările; nici una, s-ar putea adăuga, cu mai puțin folos în raport cu efortul depus; cea mai mare parte din ce se spune și se scrie constituie vorbărie goală, opinii subiective, valoroase doar pentru mintea celui care le emite, și care dovedesc o adecvare invers proporțională cu încrederea și tenacitatea cu care sînt exprimate. Lucru care a dat întregii chestiuni o faimă rea în rîndul filologilor realiști.” Citatul este extras din primul volum din Oriental and Linguistic Studies, publicat în 1872, iar discuția se referă la subiectul originilor vorbirii, „vast și incontrolabil” în opinia lingvistului american. Jumătate de secol mai tîrziu, în 1922, în volumul Language. Its Nature, Development and Origin, danezul Otto Jespersen constată (tot realist!) că: „Totuși, știința lingvisticii nu poate la nesfîrșit să se uite la evoluția limbii și să evite întrebarea cînd (și unde)”. Știind cu certitudine, acum, că „nu există rasă umană care să nu aibă o limbă identică cu a noastră în tot ce este esențial”, ce metode avem, se întreabă lingvistul danez, pentru rezolvarea chestiunii? Diagnosticul lui e tranșant – impasul provine dintr-un defect metodologic major: „Cu foarte puține excepții, cei care și-au imaginat o eră primitivă s-au întrebat cum ar fi posibil ca omul, anterior lipsit de vorbire, să învețe să vorbească pentru a-și comunica gîndurile”. Dacă vrem să ieșim din acest impas, trebuie să găsim metode noi, să formulăm altfel întrebările.
Înainte să avanseze sugestii, Jespersen recapitulează scenariile de pînă la acea dată. Mai întîi, teoria onomatopeică (poreclită bow-wow / ham-ham!), care presupune imitarea, de către om, a sunetelor scoase de celelalte animale; de exemplu, imitînd lătratul unui cîine, omul a obținut un cuvînt natural cu sensul de cîine sau lătra(t). Apoi, teoria interjecțională (poreclită pooh-pooh / pfui!), conform căreia limbajul provine din exclamațiile instinctive produse de diverse senzații puternice. Urmează o teorie nativistă (poreclită ding-dong), propusă de germanul Max Müller, care întrevede o armonie mistică între sunet și sens. Müller, insensibil la explicațiile darwiniste, pur fizice ori evoluționiste, consideră limba mai degrabă un dar divin decît produsul dezvoltării treptate: „Există o lege care guvernează întreaga natură: orice atingi, sună. Fiecare substanță are un sunet propriu”. Limba este un instinct, „o facultate proprie omului primitiv, prin care orice impresie venită din afară a primit o expresie vocală venită dinăuntru, [...] și care a dispărut după împlinirea scopului”. În fine, a patra teorie, poreclită yo-he-ho / hei-rup!, ia în calcul vocalizările din timpul efortului fizic: cînd munca grea este făcută în comunitate, sunetele, prin asociere cu ideile, pot începe să însemne „ridică!” sau „trage!”. Prea simpliste, decretează Jespersen, care reproșează acestora încă o greșeală fatală: „toate presupun tacit că, pînă la apariția limbajului, omul a fost mut sau tăcut [...], foarte improbabil din perspectivă fiziologică. De regulă nu găsim un organ deja perfectat la prima ocazie cu care e folosit; numai prin folosire se dezvoltă acel organ”.
Alternativa danezului la metoda deductivă de mai sus este metoda inductivă, prin care s-ar putea explora trei arii diferite: limbajul copiilor, limbajul raselor primitive și, cea mai productivă, lingvistica istorică. Să le luăm pe rînd. Unii biologi cred că „învățarea facultății vorbirii, de către omenire în ansamblu, ar putea fi oglindită, în noi, în procesul prin care orice copil învață să-și comunice gîndurile cu ajutorul organelor fonatoare”. (Sper că cititorul își amintește aici de Frank Quirk, personajul articolului din luna aprilie, care susținea că, în primii ani de viață, copilul produce variante istorice foarte vechi ale limbii materne.) Dar, obiectează Jespersen pe bună dreptate, copilul învață o limbă deja existentă, de la vorbitori care i se adresează. E ca și cînd vrei să investighezi cum a apărut muzica analizînd cum învață un copil să cînte la pian – instrumentul e deja acolo, melodiile sînt deja compuse. În schimb, sunetele biologice, pre-lingvistice, ale nou-născuților în primul lor an de viață, ar putea oferi cîteva indicii despre începuturile limbii rasei umane. Cît despre limbile triburilor necivilizate contemporane, chiar dacă am presupune că, mai degrabă, ilustrează un stadiu lingvistic mai apropiat de cel aflat sub investigație, „nu trebuie uitat că și cea mai înapoiată rasă are multe secole de evoluție în spate”; acest stadiu e departe de condițiile omului începuturilor.
Metoda pe care Jespersen o recomandă și o pune în aplicare este urmărirea istorică a limbilor moderne, înapoi în timp, cît mai departe posibil; apoi „din compararea englezei cu engleza veche, a limbii daneze cu norsa veche, și a ambelor cu «gotonica comună», a francezei și italienei cu latina, a dialectelor indiene moderne cu sanscrita etc., să deducem legi clare ale dezvoltării limbii în general și să încercăm să găsim un sistem de linii care pot fi prelungite înapoi în timp, unde istoria nu poate ajunge. [...] dacă sîntem în stare să demonstrăm, în interiorul erei istorice, o direcție clară a evoluției lingvistice, trebuie să ni se permită să presupunem că direcția a fost aceeași chiar și-n epoca acelor începuturi pentru care nu avem documente”. Dacă schimbările observate sînt proiectate asupra copilăriei umanității și, astfel, „ajungem cumva la niște sunete pe care descrierile nu le mai califică drept o limbă adevărată, ci ceva anterior limbii, atunci asta e, problema a fost rezolvată; transformarea e ceva accesibil înțelegerii umane, pe cînd apariția din nimic, nu”. Jespersen abordează, deci, sunetele, gramatica, unitățile structurale, vocabularul, poezia și proza, totul în lumina datelor extrase de el prin analiza făcută în cele 400 de pagini de dinaintea acestui ultim capitol al cărții sale. Așa deduce un polisilabism originar, „o limbă primitivă formată (mai ales, cel puțin) din cuvinte foarte lungi, pline de sunete dificile și mai degrabă cîntată decît vorbită, [...] vădind o supraabundență de neregularități și anomalii în sintaxă și lexic, [...] capricioasă și fantezistă, cu un hățiș de forme dezvoltate luxuriant precum arborii unei păduri primordiale”. Impresia finală a investigației se concretizează în formula următoare: „Evoluția limbii arată o tendință progresivă dinspre conglomerații neregulate inseparabile către elemente scurte, care se pot combina liber și regulat”.
La începuturi, opinează lingvistul, substanța gîndirii era cam străvezie: „cuvinte lungi, gînduri subțiri!”, „mai mare daraua decît ocaua!”, exclamă el, precizînd că „nicicînd timpul nu a văzut popor mai puțin taciturn decît primii articulatori de vorbire; vorbitorii primordiali nu erau ființe reticente și rezervate, ci erau femei și bărbați necopți care limbuțeau cu voioșie, fără să le pese prea mult de sensul fiecărui cuvînt. Nu cîntăreau cu grijă fiecare silabă – ce contau cîteva în plus sau în minus? [...] Limba a început ca joacă; un cîntat în ralanti a fost antrenamentul organelor fonatoare”. Nu gîndurile, nu vreun stoc impresionant de idei presau exprimarea, ci emoțiile și instinctele. „Dar care emoții au impulsionat cel mai tare sîmburii vorbirii? Cu siguranță, nu foamea și cele asociate ei [...] această latură prozaică a vieții e capabilă să producă numai zbierete și mormăieli.” De bună seamă, lingviștii care s-au ocupat pînă acum de această problemă au greșit imaginînd primii oameni după chipul și asemănarea lor – cetățeni liniștiți, serioși, preocupați de transmiterea de chestiuni vitale. Jespersen propune o perspectivă total opusă: „începuturile limbii nu trebuie căutate în partea prozaică a vieții, ci în cea poetică; sursa vorbirii nu este seriozitatea sumbră, ci jocul vesel și ilaritatea imberbă. Iar între emoțiile cele mai capabile să provoace izbucniri de muzică și cîntec, iubirea trebuie pusă în frunte”, pentru că „de acolo vin culorile magnifice ale păsărilor și ale florilor, dar și multe dintre lucrurile care ne umplu nouă viața de bucurie”. Și, apoi, concluzia: „Limba s-a născut în epoca de curtenire a omenirii; îmi imaginez primele mesaje articulate undeva între versurile drăgăstoase ale motanului nocturn de pe acoperiș și cîntecul dulce al privighetorii”.
Trebuie, în final, să fac niște precizări. Acest ultim capitol din volumul Language reprezintă o variantă modificată și extinsă a unui text apărut într-un volum anterior, publicat de Jespersen care, la curent cu remarcile răutăcioase formulate de diverși confrați, atenționează, într-o notă de subsol, că „unii critici cred că mi-au demolat punctul de vedere prin simpla lui reprezentare ca vis romantic al unei epoci de aur primitive în care omul nu avea nimic mai bun de făcut decît să flirteze și să cînte. Nu am crezut niciodată într-o îndepărtată epocă de aur, ci mai degrabă înclin să cred într-o mișcare progresivă dinspre o epocă foarte crudă și barbară spre ceva mai bun, deși trebuie spus că propria noastră epocă, cu războaiele ei naționale, mondiale și sociale, te face să te gîndești cu rușine ce puțin a progresat așa-zisa noastră civilizație”.
Două au fost motivele pentru care am rezumat cititorului Dilemei teoria lui Jespersen; unul, subiectiv, al doilea, obiectiv. Subiectiv: speranța să captez, în traducere, și să transmit umorul fin și stilul uman, direct, adînc personal și curajos al autorului danez. Obiectiv: metoda inductivă propusă de el (element de originalitate în peisajul lingvistic al epocii) se dovedește valoroasă, privind retrospectiv. În deceniile care au urmat (în prezent se fac o sută de ani), cercetătorii interesați de originile omului și ale limbii au făcut ce a recomandat Jespersen: studiind evoluția divergentă a limbilor moderne, au mers înapoi pe firul istoriei, încercînd să identifice mari linii directoare, posibil convergente dincolo de proto-indo-europeană (PIE). Se poate merge, doar cu mijloace lingvistice, mai departe de PIE? Adică mai mult de 6.000 de ani? Unii spun că da. Alții spun că nu, aducînd în ecuație paleontologia, biologia, arheologia. Analiza genomului uman și simulările computerizate intervin și ele. Despre toate acestea vom vorbi în articolele care urmează.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
