Născut în 1746, la Londra, Sir William Jones a fost fiul unui matematician cunoscut pentru introducerea simbolului Π. Copil-minune cu talent lingvistic, cunoștea în detaliu cel puțin opt limbi străine, iar la sfîrșitul scurtei sale vieți (de 48 de ani) era fluent în alte peste douăzeci. Numit judecător, la 37 de ani ajunge în India, la Calcutta, unde învață sanscrita și începe să întrevadă asemănări multiple între această limbă și celelalte pe care le cunoștea, astfel încît are o intuiție de geniu: sanscrita, greaca și latina sînt limbi surori, iar gotica, celtica și persana ar putea face parte din aceeași familie. Știm astăzi că Jones a avut dreptate: acestea și multe altele se leagă de o limbă-mamă, numită proto-indo-europeană (PIE), reconstruită, un secol mai tîrziu, prin metodele lingvisticii comparatist-istorice. Relațiile dintre limbile din PIE sînt configurate vizual ca arbore genealogic, similar relațiilor de rudenie dintre membrii unei familii. Dar, cronologic, PIE acoperă numai ultimii 6.000 de ani de istorie umană.
Mai aproape de timpurile noastre, în anii ’50, lingvistul suedez Morris Swadesh inventează o metodă de estimare a înrudirii dintre diverse limbi și a momentului de desprindere de un strămoș comun. Numită glotocronologie, metoda a fost aplicată nu numai la PIE, ci și la alte familii, și pleacă de la premisa că anumite cuvinte din vocabular sînt importante universal, ceea ce le face mai puțin susceptibile la schimbare. Pe lista lui Swadesh de cuvinte centrale se află, de exemplu: eu, tu, noi, mamă, pește, pasăre, cîine, limbă, fum, stea, mînă, apă, lună, piatră, nor, copac, piele, sînge. Comparînd limbile moderne cu formele lor vechi, atestate documentar (de exemplu, franceza, respectiv spaniola, cu latina, sau rusa cu vechea slavonă bisericească), suedezul introduce ideea unei constante a schimbării lexicale, r = 0,14 – ceea ce înseamnă că aproximativ 14% din vocabularul central se schimbă o dată pe mileniu. Simplificat, metoda se aplică astfel: din lista lui Swadesh (redusă, în final, la 100 de elemente), se identifică cuvintele înrudite în limbile investigate, se calculează procentul, apoi se aplică formula de calculare a timpului de desprindere (divergență). Formula este t = − (log c): r, unde t este timpul scurs de la desprindere, c reprezintă proporția de cuvinte înrudite comune, iar r este rata de schimbare lexicală.
Limbile romanice (româna, franceza, italiana, spaniola ș.a.) au evoluat din latina vulgară, iar dovezile istorice și lingvistice fixează începutul divergenței între secolele al V-lea și al IX-lea ale erei noastre, după căderea Imperiului Roman de Apus. Aceleași rezultate le obține Swadesh: cele 86% din cuvintele (de pe lista lui) înrudite în italiană-spaniolă au început divergența prin secolul al IX-lea, cele 80% spaniole-franțuzești – prin secolele al VII-lea și al VIII-lea, iar cele 73% dintre cele româno-italiene – prin secolele al V-lea și al VI-lea. În cazul limbii noastre, observăm procentul mai mic de cuvinte centrale înrudite, datorat izolării geografice („o insulă de latinitate într-o mare slavă”). În ciuda limitărilor (unele formulate chiar de Swadesh), metoda are, cel puțin în cazul PIE, o rată destul de ridicată de acuratețe, de aproape 90%, azi rafinată prin algoritmi computaționali și un r cu valori variabile. Dar nu ne poate duce înapoi în timp dincolo de cei 6.000 de ani.
Alți cercetători susțin că „paleontologia” lor lingvistică merge cu încă cel puțin 6.000 de ani în urmă. Iată cum se presupune că arată nostratica („a noastră”), mama ipotetică a tuturor limbilor din Europa, Asia și nordul Africii – așa numitele limbi indo-europene, semitice, uralice, altaice, chiar și cele eschimo-aleute din Canada: ḲelHä weṭei ʕaḲun kähla / ḳaλai palhʌ-ḳʌ na wetä / śa da ʔa-ḳʌ ʔeja ʔälä / ja-ḳo pele ṭuba wete („Limba este un vad prin șuvoiul timpului, / Ne duce la sălașurile celor dinainte. / Dar nu ajunge acolo / Cel ce se teme de apa adîncă”). Termenul a fost propus, pentru prima dată, în 1903, de lingvistul danez Holger Pedersen, iar ipoteza unei superfamilii lingvistice a fost reluată și dezvoltată în anii ’60, prin munca unor lingviști străluciți: ucraineanul Vladimir Ilici Svitici (autorul poemului de mai sus); ucraineanul Vladimir Dibo; israelianul Aaron Dolgopolski, care a publicat un dicționar de nostratică (în imagine aveți o pagină din acesta, cu cuvîntul mama); americanii Allan Bomhard și Merritt Ruhlen. Acesta din urmă, Ruhlen, merge mult mai departe înapoi în timp cu cercetările sale și susține existența limbii proto-globale. Un exemplu de cuvînt din proto-globala reconstruită de el este AQ’WA („apă”): kwe = „apă”, în nyimang (Africa); uuku = „apă”, în kwama (Africa); ak(k)a = „apă”, în janjero (Africa); aka = „apă din santină”, în japoneză; wakka = „apă”, în ainu; la fel, în familia amerindă (în alentaică: aka = „apă“; în culino: yaku = „apă“, iar waka =„rîu“; în koravekă: ako = „bea“; în fulnio: waka = „lac“); în familia indo-europeană (latină: aqua; italiană: aqua = „apă“).
Presupunînd că toate acestea sînt corecte (în ciuda valului de controverse și opoziții iscat printre lingviști), o întrebare planează deasupra tuturor: dacă identificăm, în cele din urmă, un început, ce găsim acolo? Un arbore genealogic uriaș, cu o singură limbă la rădăcină? Sau mai mulți arbori, cu ramuri care duc la diverse comunități de oameni preistorici? Ipoteza monogenezei coexistă cu cea a poligenezei, fiecare avînd susținătorii săi. Dar un punct de vedere neașteptat, bazat pe date din Inteligența Artificială și genetică, pare să sugereze că monogeneza și poligeneza nu se exclud reciproc. Jean-Louis Dessalles, expert în informatică, Inteligență Artificială și științe cognitive, observă, în volumul Aux origines du langage (2000), că metoda reconstrucției lexicale din lingvistica comparatistă seamănă incredibil de mult cu reconstituirea arborilor genealogici din biologie. În prezent, în acest proces sînt utilizate (și) bazele de date genomice, derivate din analiza genetică a mostrelor de sînge. Prezența frecventă a unor gene sau variante de gene la unele grupuri umane este măsurată statistic și corelată cu absența (sau prezența rară) la altele, ceea ce ajută la reconstituirea precisă a istoriei migraționiste a diverselor populații.
Astfel, s-a stabilit cu certitudine că „indigenii americani provin, de fapt, din popoare care au traversat oceanul venind dinspre nordul Asiei; chinezii sudici sînt, genetic, relativ îndepărtați de coreeni; coreenii sînt apropiați de japonezi”, spune Dessalles, care e de părere că asemănarea celor două metode este întîmplătoare și provine din faptul că divergența (ramificația), în ambele cazuri, are la bază factorul istoric al migrației: oamenii își iau cu ei nu doar genele, ci și limba. Relația de coincidență cu descoperirile din genetica populației întărește posibilitatea filiației lingvistice, dar și cercetătorul francez își pune aceeași întrebare – cît de departe înapoi în timp se poate merge, în absența oricăror urme fizice: „Nu știm dacă rădăcinile comune pe care Ruhlen le consideră dovezi ale existenței unei limbi primordiale corespund măcar întrucîtva cuvintelor rostite cu adevărat de oamenii care au locuit pe Pămînt în urmă cu 30.000-50.000 de ani”.
Preocuparea față de cum arată limba primordială a omenirii vine la pachet cu întrebarea cum a apărut ea. Natural, în decursul evoluției omului (caz în care e de presupus o apariție în mai multe locuri, în același timp, la diverși indivizi, nu doar la unul), ori inventată? Existența unei limbi unice la începuturi întărește această din urmă ipoteză. Ne putem imagina un scenariu în care o populație de undeva din Africa inventează un cod de comunicare transmis apoi urmașilor, modificat și diversificat în timp, spune Dessalles, care pune la îndoială acest scenariu istoric, din două motive: trecutul demografic al speciei umane și mecanismul de propagare lingvistică. Analiza diferențelor genetice dintre indivizi permite estimarea timpului care-i desparte de un strămoș comun. Astfel, populațiile umane din diversele continente au cunoscut o explozie demografică acum 60.000 de ani, iar oamenii de azi sînt urmașii a circa 10.000 de indivizi, explică el. „Această îngustime demografică nu putea permite transmiterea a zeci de familii de limbi generațiilor următoare. Deci nu e surprinzător că toate limbile de azi par să provină dintr-una singură, sau din cîteva, vorbite la acea vreme. În consecință, indiferent dacă limba e o invenție culturală sau nu, relațiile apropiate dintre limbile de azi sînt de așteptat.”
Cît despre propagarea lor, e de la sine înțeles că, „dacă o limbă moare din lipsă de vorbitori, ramura ei genealogică (fictivă, desigur), care conține toate limbile pe care le-ar fi putut genera, «dispare» cu această limbă. Locul e luat de alte ramuri. Dacă vreuna pleacă de la un bazin de 100 de limbi, arborii genealogici care se ramifică din acestea se află, de fapt, în competiție. Chiar și cu o rezervă constantă de 100 de limbi, e foarte puțin probabil ca acele 100 originare să aibă descendenți fără întrerupere. Dacă trece destul timp, rezultatele aleatorii ale filiațiilor reușite vor conduce la concluzia că toate limbile au, în cele din urmă, același strămoș. Dacă inversăm raționamentul, faptul că s-ar putea redescoperi o limbă-mamă a tuturor limbilor de azi nu ar fi o dovadă că aceasta a fost singura vorbită în acele timpuri. Cu alte cuvinte, ipoteza limbii-mamă nu exclude posibilitatea existenței unui număr mare de limbi vorbite simultan pe planetă. Și atunci, argumentația în favoarea ei își pierde orice validitate: nu se poate răspunde la întrebarea dacă limba e o creație culturală sau nu”, argumentează același autor.
Nu de aceeași părere este Daniel Everett, lingvist american cu al cărui nume cititorul Dilemei este familiarizat de mult. El spune răspicat, în volumul său din 2017, How Language Began, că limba este o invenție, o creație culturală: „De secole [...] ne întrebăm la care dintre genul Homo a apărut mai întîi [...] și cum suna ea în zorii umanității. Răspunsul e ușor. Limba a apărut treptat dintr-o cultură, alcătuită de oameni care comunicau unii cu alții cu ajutorul creierelor”. Dar, despre aceasta, în articolul următor.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
