Cum se termină povestea Rusiei? Pînă cînd va fi modelat viitorul țării de trecutul ei? În multe sensuri, Rusia pare să fie blocată într‑un ciclu al istoriei sale care se tot repetă. De două ori în secolul XX, în 1917 și 1991, statul autocratic s‑a destrămat, renăscînd apoi sub altă formă. Forțele publice dezlănțuite în colapsul statului s‑au dovedit a fi prea slabe pentru a susține o guvernare democratică. Acesta este un tipar recurent în toată istoria Rusiei. Statul autocratic a fost contestat de multe ori de revolte populare, dar mereu și‑a reinstituit puterea.
Perspectiva lui Putin asupra istoriei țării este etatistă și conservatoare. Conform interpretării lui, Rusia a fost puternică atunci cînd oamenii au fost uniți în spatele unui stat puternic și slabă cînd oamenii au fost dezbinați și au pierdut din vedere „principiile ruse” care îi uneau și îi făceau să fie aparte. Aceasta a fost perspectiva pe care a definit‑o mai întîi în „Manifestul mileniului”, publicat în decembrie 1999. Libertățile liberale pe care le obținuseră rușii din 1991 erau valori universale, declara el, dar forța Rusiei consta în „valorile sale tradiționale” – patriotism, colectivism și supunere față de stat. „Pentru ruși”, explica el, „un stat puternic nu este o anomalie împotriva căreia trebuie să lupte. Dimpotrivă, este sursa și garantul ordinii, inițiatorul și motorul principal al oricărei schimbări.”
În 2009, Partidul Rusia Unită a propus o lege în Dumă pentru protejarea istoriei oficiale a Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Adoptată cinci ani mai tîrziu, legea introducea un nou articol, 354.1 (reabilitarea nazismului), în Codul Penal al Rusiei, incriminînd, cu o pedeapsă de pînă la cinci ani de închisoare, „răspîndirea unor informații intenționat false despre contribuția Uniunii Sovietice la victoria din al Doilea Război Mondial”, inclusiv a oricăror informații care ar fi „lipsite de respect față de societate”.
„Legea memoriei”, cum i se spune, a fost ulterior folosită împotriva unei serii de istorici, jurnaliști și bloggeri a căror singură crimă a fost să atragă atenția asupra colaborării Uniunii Sovietice cu Germania nazistă între 1939 și 1941 ori să combată punctul de vedere oficial asupra rolului glorios și eroic al țării în al Doilea Război Mondial. Dintre cele 26 de procese penale judecate între 2015 și 2019, toate în afară de unul au dus la pronunțarea unor condamnări – singura achitare fiind a unui activist și scriitor naționalist care nega „așa‑numitul Holocaust”, considerîndu‑l o „înșelătorie nerușinată” din partea evreilor.
Anexarea Crimeei a fost în general salutată de populația din Rusia. Exista sentimentul că a fost recuperat un teritoriu rusesc pierdut pe nedrept – un simbol al pierderii de către Rusia a imperiului și a statutului de mare putere pe scena mondială. Mîndria națională fusese reaprinsă.
Popularitatea lui Putin a atins un vîrf de 80%. A fost încununarea cultului său ca lider. El dobîndise statutul de țar, întruchiparea puterii statului, mai presus de oricine și de orice. Oamenii își puneau toată încrederea în el, așa cum și‑o puseseră în mitul „țarului adevărat” ori „sfînt”, în ciuda condamnării de către străini a anexării și a sancțiunilor impuse Rusiei de Occident. Majoritatea credeau explicația regimului pentru recesiunea economică ce a urmat, pe care acesta o punea pe seama sancțiunilor ca să reînsuflețească sentimentele naționaliste pentru cauza sa „noi contra lor” împotriva Occidentului.
Putin și‑a explicat gîndirea într‑un lung eseu istoric, „Despre Unitatea istorică a ucrainenilor și rușilor”, publicat de Kremlin în iulie 2021. La vremea aceea nu a fost luat în serios, fiind considerat o ciudățenie pedantă scrisă de un individ obsedat de dispute istorice de mult apuse, fără nici o influență asupra actualului conflict din Ucraina. În el se vedea clar influența ezoterică a unor gînditori precum Dughin. Acum eseul poate fi interpretat ca justificarea istorică a lui Putin pentru invazie, pe care a lansat‑o opt luni mai tîrziu, în februarie 2022.
În acel articol, Putin afirma, iarăși, că rușii și ucrainenii sînt o singură națiune, că Ucraina este parte a „Rusiei mari” (entitate pe care o echivala ba cu Uniunea Sovietică, ba cu nucleul ei slav) și, ca atare, nu are cu adevărat suveranitate statală de una singură. În multe momente din istoria sa, continua Putin, Ucraina fusese folosită de state străine ostile – de suedezi, de polonezi, de austrieci și de germani în Primul Război Mondial, de puterile aliate în Războiul Civil – pentru a ataca Rusia, încurajîndu‑i pe ucraineni să creadă mitul că ar fi o națiune independentă. Astăzi Occidentul, afirma el, făcea exact același lucru.
Puțini credeau că va lansa o invazie la scară mare. O incursiune în est, urmată de o rundă de diplomație armată, părea scenariul mai logic. Dar Putin devenise deja o victimă a propriilor mituri despre „lumea rusă”. El chiar credea că poate să cucerească Kievul și să „elibereze” Ucraina fără să întîmpine prea multă rezistență – o iluzie periculoasă care l‑a făcut să atace pe toate fronturile. Decizia sa i‑a luat prin surprindere chiar și pe unii înalți funcționari de la Kremlin. Ea trebuie explicată prin faptul că Putin era rupt de realitate. Speriat de COVID, își petrecuse ultimii doi ani în lockdown, singur la Kremlin, întîlnindu‑se rareori cu cineva în persoană (chiar și președintele Kazahstanului a fost pus să stea în carantină două săptămîni înainte ca Putin să‑l primească).
După 22 de ani la putere, Putin devenise un autocrat. Nu îndrăznea nimeni să‑l contrazică. Și‑a umplut birourile cu statui ale celor mai mari țari, cu care se compara. La baza deciziei sale nechibzuite s‑a aflat hybris-ul. A crezut că poate obține o victorie rapidă și ușoară. Spionii lui de la Kiev îi spuseseră că guvernul lui Zelenski va cădea curînd: ruinase economia și pierduse susținerea ucrainenilor, care aveau să întîmpine trupele Rusiei cu brațele deschise. Se temeau prea tare să nu-l dezamăgească spunîndu‑i adevărul.
Două scenarii
Pe 24 februarie, forțele rusești au pătruns în Ucraina din Bielorusia, din Rusia în est și din Crimeea în sud. Putin se așteptase ca trupele sale să ajungă la Kiev în mai puțin de două zile. Un articol triumfător care celebra întoarcerea Ucrainei în „lumea rusă” a fost publicat din greșeală de RIA Novosti, agenția de presă de stat, pe 26 februarie, fiind apoi șters de pe site. Rușii nu au reușit să intre în capitala Ucrainei. I-au subestimat pe ucraineni (o națiune ce are în sînge spiritul combativ al cazacilor) și conducerea președintelui lor, Zelenski, îmbrăcat în kaki, ale cărui transmisiuni zilnice au insuflat poporului încrederea lui în sine și ideea că forța lor crește dacă sînt uniți. Putin negase că Ucraina este o națiune, dar războiul lui împotriva ei crease una cu mult mai unită decît înainte.
Regimul lui Putin consideră că acesta este un „război existențial”, ca să‑l citez pe unul dintre consilierii săi principali, Serghei Karaganov, care avertiza că acesta va continua războiul pînă ce va putea pretinde că a obținut „un fel de victorie”. Dar cît mai pot rușii să‑i suporte costurile? Cîți soldați morți și răniți vor mai accepta drept sacrificiu necesar pentru a obține această „victorie”? Cîți ani de greutăți economice mai pot ei să îndure?
Regimului îi place să invoce amintirea perioadei 1941‑1945, cînd cultul jertfei patriotice a jucat un rol atît de important în efortul de război sovietic, după cum am văzut. Dar astăzi rușii nu mai luptă pentru patria lor. Nu a invadat‑o nici o putere străină. Ei sînt siliți să lupte pe teritoriu străin pentru mitul lui Putin despre „lumea rusă”. Ar putea să se întrebe dacă asta merită oare ca ei să se jertfească.
Cum se va încheia acest război și ce fel de Rusie va ieși din el? Nici unul dintre scenariile posibile nu este de bun augur nici pentru Rusia, nici pentru Ucraina. O înfrîngere militară a Rusiei este prima și cea mai improbabilă variantă, dacă o „victorie” pentru Ucraina înseamnă, așa cum cred mulți dintre liderii săi că ar trebui, alungarea trupelor rusești din toate teritoriile sale. Chiar și înfrînt, regimul Putin va supraviețui probabil, deși într‑o formă mai represivă și mai izolată de comunitatea internațională. Într‑o bună zi, Putin se va retrage (se zvonește că ar avea cancer), dar, dacă nu va avea loc vreo revoluție, sistemul său va continua sub altă conducere.
Cu dominația sa asupra mass‑media, forțele sale represive și rezervele valutare pe care le are, regimul este prea puternic, chiar și pentru o opoziție de masă, așa cum am văzut în sprijinul liderului închis Aleksei Navalnîi, care s‑a folosit de o opinie publică tot mai furioasă și mai frustrată din cauza corupției de la sfîrșitul anilor 2010 în timp ce în general nivelul de trai rămînea scăzut. Așa cum arată povestea Rusiei, statul autocratic a supraviețuit de multe ori unor lungi perioade de vrajbă.
Al doilea posibil scenariu este un impas, un conflict înghețat permanent în Ucraina, cu trupe rusești în Donbas și în est, dar fără ca vreuna din tabere să fie pregătită să înceteze lupta și fără nici o bază reală pentru discuții de pace constructive atîta timp cît rușii ocupă aceste teritorii. Opt ani de război au întărit hotărîrea ucrainenilor de a nu ajunge la compromisuri cu rușii. Căci, și dacă ar renunța la niște teritorii în schimbul păcii, ce garanție ar avea că Rusia nu le va folosi ca bază avansată pentru a pregăti un nou atac? Nu putem crede nimic din ce spune Putin. Este la fel de puțin probabil și ca ucrainenii să renunțe la obiectivul lor de a intra în NATO, o cerință fundamentală a rușilor.
Un fel de victorie a rușilor este rezultatul cel mai probabil al acestui război, date fiind resursele aflate la dispoziția Kremlinului. Dar ce fel de victorie poate fi obținută? Chiar dacă rușii se vor mulțumi cu tot Donbasul drept „victorie”, tot le va rămîne pe cap problema insurgenței și nesupunerii civile ale ucrainenilor, ca să nu mai vorbim de costul enorm al reconstruirii orașelor pe care le‑au distrus armatele lor. Economia rusă va fi slăbită și de sancțiuni. Va fi dată înapoi cu 50 de ani, revenind propriu‑zis la niște condiții ca pe vremea Uniunii Sovietice. Izolată de Vest, Rusia va fi forțată să se întoarcă spre est, întoarcere accelerată de război și salutată de o serie de ideologi ai Kremlinului, care cred că viitorul Rusiei este în cadrul unui bloc eurasiatic, opus valorilor liberale occidentale și puterii globale a Statelor Unite, cu China ca principal aliat.
Este un război inutil, născut din mituri și din felul distorsionat în care interpretează Putin istoria țării sale. Dacă nu va fi oprit în curînd, va distruge tot ce are Rusia mai bun – acele părți ale culturii și societății sale care îmbogățesc Europa de o mie de ani. Rusia care va ieși din război va fi mai săracă, mai imprevizibilă și mai izolată pe scena mondială. Asta arată cît de periculoase pot fi miturile cînd sînt folosite de dictatori ca să reinventeze trecutul țării lor.
(fragmente din volumul O istorie a Rusiei, aflat în curs de apariție, în traducerea Cătălinei Staicu și a Ioanei Aneci, la Editura Polirom. Titlul si subtitlul aparțin redacției)
Orlando Figes (n. 1959) este profesor de istorie la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra. Este autorul a numeroase cărţi despre istoria Rusiei, dintre care la Polirom au apărut: Revoluţia Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor (2016), Crimeea. Ultima cruciadă (2019), Să-mi trimiţi un cuvînt din cînd în cînd. O poveste de dragoste şi supravieţuire în Gulag (2019), Europenii. Trei vieţi şi formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea (2021), Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei (2024) și Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin (2024).
