Bruiați de prea multă informație, ajungem de multe ori într-un impas al simțirii reale. Într-o lume care ne îndeamnă constant să simțim, să ne exprimăm, să fim „în contact cu emoțiile noastre”, se conturează o întrebare esențială: ce mai înseamnă astăzi să simți cu adevărat? Într-un mediu saturat de stimuli afectivi, de narațiuni preambalate și de imperativul expunerii emoționale, se mai face distincția dintre sentimentul autentic și sentimentalism fabricat?
O neliniște colectivă
Trăim într-o epocă în care ni se cere să sperăm și, în același timp, să nu fim dezamăgiți. Să credem în viitor, dar să nu cerem prea mult de la el.
Sociologul Eva Illouz, în recentul său volum, Explosive modernité. Malaise dans la vie intérieure, propune o lectură tulburătoare a acestui paradox: ceea ce ne ține împreună ca societate nu mai este o credință înaltă, ci o promisiune că viața poate fi mai bună, că efortul va fi răsplătit, că viitorul merită trăit. Însă, cînd această promisiune eșuează, întreaga tramă socială începe să se fisureze. „Societățile moderne sînt construite pe o promisiune imensă. Promisiunea este fundamentul contractului social în societățile contemporane. Fără ea, țesătura socială ar fi mult mai fragilă. Orientarea acțiunii către viitor este, de altfel, ceea ce au găsit și creștinii cu ideea de paradis și iad. Însă, în acel caz, nu exista posibilitatea verificării. Astăzi, în societăți dezvrăjite, întemeiate pe promisiuni concrete, putem verifica dacă ele sînt respectate sau nu. Și, cel mai adesea, nu sînt”, a afirmat Eva Illouz, într-un interviu pentru Le Point.
În această observație se află, de fapt, esența unei neliniști colective. Societățile moderne s-au delimitat de religie, dar au păstrat arhitectura promisiunii: doar că, în locul paradisului, ni se oferă diplome, cariere, apartamente, libertăți personale. Și, spre deosebire de promisiunea divină, intangibilă, dincolo de verificare, promisiunea modernă este vizibilă, măsurabilă și, adesea, neîmplinită. Astfel, criza prin care trece lumea nu este doar economică sau politică, ci și emoțională. Eva Illouz numește acest fenomen malaise dans la vie intérieure, acel disconfort subtil, dar omniprezent, care ne face să simțim că emoțiile noastre nu ne mai aparțin cu adevărat.
Sperăm ce ni s-a spus că trebuie să sperăm, suferim în funcție de eșecurile unui sistem care ne oferă modele de reușită imposibil de atins. Cultura de masă ne învață ce e iubirea, ce înseamnă succesul sau libertatea, iar cînd realitatea nu se aliniază cu aceste repere, ne întrebăm dacă problema e în noi. Astfel, ne retragem în introspecție, tradusă azi prin concepte de „dezvoltare personală” sau „mindfulness”, concepte care propovăduiesc reconectarea cu interiorul, dar sînt portavocea unei ideologii a performanței.
.jpg)
Piața globală a emoțiilor
De fapt, susține Illouz , trăim o epocă a promisiunilor imposibile. Sistemul social ne cere să credem că totul depinde de noi, că, dacă nu am reușit, e pentru că nu am crezut destul, nu am muncit destul, nu am „vibrat” corect. Și tot acest sistem ne spune să ne liniștim, să ne echilibrăm, să nu cerem prea mult. E o dublă constrîngere emoțională: fii optimist, dar nu prea; fii competitiv, dar zen; fii autentic, dar conform standardelor.
Atunci cînd promisiunile devin evidente în minciuna lor, apare nostalgia, un surogat de speranță, căci este orientat spre trecut. În loc să visăm la ce putem construi, visăm la ce-am fi putut avea „pe vremuri”. Și nu este deloc întîmplător că valul de populism vinde restaurări în loc de progres: Make America Great Again nu este o promisiune de viitor, ci o chemare înapoi. Cînd viitorul devine incert, trecutul devine refugiu afectiv.
Illouz sugerează că trăim un moment de dezvrăjire extremă, în care iluziile colective se prăbușesc tocmai pentru că oamenii pot vedea clar discrepanța dintre ce li s-a promis și ce primesc în realitate. Între sentiment și un sentimentalism născut din decalajul între promisiune și împlinirea ei.
Sentimentalismul alimentează dezamăgirea, frustrarea, furia, iar în unele cazuri, chiar radicalizarea politică (pe care autoarea o leagă, în alte pasaje, de ascensiunea extremismului).
În esență, promisiunea este ceea ce ține în picioare ordinea modernă, însă promisiunea implică responsabilitate și verificabilitate, iar neîmplinirea promisiunilor duce la o criză de legitimitate profundă.
Emoțiile ca marfă
Modernitatea nu doar promite, ci și condiționează: ce ai voie să simți, cît, în ce contexte și cui îi poți arăta, fără a fi judecat. Illouz susține că emoțiile nu sînt simple date biologice. Ele se învață, pe măsură ce evoluăm emoțional.
Romanul modern a fost, la începuturile sale, un spațiu de explorare a vieții interioare, o scenă pe care se juca drama individului afectiv modern. Personajele trăiau, iubeau, sufereau, iar cititorul învăța să recunoască și să numească propriile trăiri prin oglindirea în ficțiune. Era o formă subtilă de pedagogie emoțională. Emma Bovary, exemplul clasic, nu gîndește liber, ci prin clișeele epocii ei. Dorințele ei nu sînt personale, ci impregnate de imaginile succesului feminin furnizate de cultura vremii: rochii, saloane, dragoste pasională. Ea nu suferă de lipsă de sens, ci de un „prea-plin” de sensuri impuse. Iar această „plinătate goală” este metafora perfectă pentru individul contemporan, prins între visul distincției și realitatea consumului compulsiv.
Dar dacă literatura cultivă reflecția, rețelele sociale au mutat această pedagogie într-un regim al reacției imediate. Emoțiile provocate nu mai sînt doar explorate, ci vîndute, cuantificate, multiplicate și transformate în trafic, influență, capital politic sau economic. Rețelele sociale funcționează după logica intensificării: cu cît emoția e mai puternică, cu atît e mai virală. Sentimente reale nu se mai nasc natural, ci sînt fabricate în laboratorul algoritmilor. Ingredientele de bază sînt mai degrabă furia, indignarea, frica. Astfel, emoțiile sînt transformate în marfă pură, în unități de schimb.
Like-ul, share-ul, comment-ul devin moneda unei economii afective care nu mai are nimic de-a face cu intimitatea autentică, ci cu spectacolul public al sinelui. Asta are consecințe directe și asupra spațiului politic. Înainte ca un partid sau un lider să cîștige prin argument, el trebuie mai întîi să stîrnească o emoție. Politica se face din ce în ce mai puțin în agora și din ce în ce mai mult în feed-ul de Facebook, pe firul de TikTok, în live-urile de pe YouTube.
Liderii nu mai propun viziuni, ei reglează emoțiile colective: furie contra elitelor, nostalgie după un trecut idealizat, frică față de ceilalți. Populismul contemporan nu este o doctrină, ci o gestiune emoțională a nemulțumirii.
Politica spectacolului și algoritmul afectiv
Această „marfă emoțională” e procesată prin algoritmi care decid ce vedem și ce simțim mai des. Într-o zi obișnuită, un individ consumă mai multe narațiuni emoționale decît dacă ar fi citit zece romane într-un an. Dar intensitatea nu înseamnă claritate: ceea ce rezultă este o saturație afectivă, o epuizare emoțională, care duce fie la apatie, fie la radicalizare.
De aceea, astăzi, politicienii cei mai eficienți nu sînt cei care promit soluții concrete, ci cei care oferă răspunsuri emoționale ușor de interiorizat: vinovați evidenți, soluții binare, trecuturi fericite din care ne-au fost „răpite” sensurile. Mai mult, rețelele sociale transformă emoția și într-un instrument de construcție identitară. Îți arăți compasiunea, furia, indignarea ca să-ți delimitezi tabăra. Emoția devine etichetă, poziție socială. Dar ce se întîmplă cînd toate emoțiile sînt afișate, dar nimic nu e cu adevărat trăit? Ajungem la ceea ce Illouz numea „plinătatea goală”: o lume unde emoțiile sînt omniprezente, dar vidate de semnificație profundă.
Iluzia introspecției
Paradoxul este că, deși trăim într-o epocă obsedată de sine, cu psihoterapie, mindfulness, aplicații de wellness și dezvoltare personală, contactul real cu interioritatea noastră este tot mai slab. Avem o piață întreagă a introspecției, dar foarte puțin dialog real cu noi înșine. Ne retragem din lume pentru a „ne regăsi”, dar acest gest devine adesea un nou tip de conformism.
Modernitatea ne-a promis libertatea, dar ne-a vîndut anxietate. Ne-a promis împlinirea, dar ne-a oferit competiție. Ne-a răpit tihna necesară pentru sentimentele reale și ne-a dat la schimb o porție dublă de sentimentalism. Însă sentimentul autentic nu e strigat. Nu cere aplauze. Nu caută validare. El izvorăște dintr-o trăire profundă, uneori greu de formulat, alteori tăcută, dar consistentă. E ceea ce rămîne după ce emoția a trecut, ceea ce continuă să lucreze în noi, să ne modeleze. Sentimentalismul, în schimb, e expresia grăbită a unei emoții gata de afișat. E reacția învățată, șablonul emoțional care pare sincer, dar nu e. În loc să ne apropie de noi înșine, ne îndepărtează, pentru că simțim ceea ce trebuie, nu ceea ce e în noi cu adevărat.
Într-o lume în care totul se măsoară, se afișează și se vinde, poate că ar trebui să încetinim bătăile inimii și să păstrăm pentru noi ceea ce contează cu adevărat. Să redescoperim, în mijlocul acestui spectacol afectiv, intimitatea trăirii adevărate.
