● Valentina Sandu-Dediu, Muzici în tonuri naționaliste, Editura Humanitas, 2026.
Vă place Brahms? Dar Schönberg? Prima întrebare vă duce cu gîndul la Françoise Sagan, Ingrid Bergman și Yves Montand, iar cea de a doua probabil va provoca o încruntare meditativă pe fond de resemnare culturală: „Asta nu e ceva pentru mine”. Dacă totuși grija de Schönberg nu vă lasă să dormiți noaptea și mai aveți și șansa să o cunoașteți pe Valentina Sandu-Dediu, atunci poate că veți îndrăzni să puneți întrebarea „Care e, domnule, treaba cu această așa-zisă muzică nouă?”. Și ea, cu răbdare și talent, vă va explica, va aduce exemple, vă va încuraja să ascultați și va explica cum să o faceți. Știu, strică orzul pe gîște, dar nu avem ce face cu o așa vocație pedagogică. O știți pe doamna Sandu-Dediu ca pianistă și ca profesoară de muzicologie. Acum o veți descoperi ca istoric, cercetătoare și scriitoare.
Pe vremea cînd eram elev de liceu, în cea mai sufocantă atmosferă a comunismului de rit ceaușist, dimineața, înainte de începerea cursurilor, cîntam imnul național. Obligatoriu. Era un imn cu geometrie variabilă: pînă în 1977 era „Pe-al nostru steag e scris Unire”, iar după 1977 „Trei culori cunosc pe lume”, muzica Ciprian Porumbescu. Autorul textului nu se știe cine a fost pentru că autorul nu este menționat. Se consemnează doar, cu modestie: „Text adaptat”. „Azi partidul ne unește, / Şi pe plaiul românesc / Socialismul se clădește / Prin elan muncitoresc” etc., etc... Rima românesc-muncitoresc era de natură să edifice imediat auditoriul. Mizeria odelor închinate „cîrmaciului” era ubicuitară.
Nu mi-a dat niciodată prin minte că lucrurile astea vor fi tratate teoretic, că sila noastră de lingușeala devenită instrument de propășire socială și de consolidare a carierelor ar putea deveni obiect de studiu, temă de teze de doctorat și monografii. Iar frica de subiect a continuat multă vreme după ’90; studiile, analizele și listele vajnicilor compozitori și textieri din sectorul „muzică” al aparatului de propagandă comunistă au fost sporadice: „A persistat multă vreme o anumită reținere a muzicologilor români de a analiza după 1990 perioada comunistă. Membrii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor s‑au ferit pînă de curînd să lanseze discuții temeinice și lipsite de inflamare despre trecutul lor și al colegilor mai vîrstnici. Doar cîțiva cercetători au frecventat arhivele Securității pentru a citi dosarele unor compozitori proeminenți”.
Abia după 2020 eforturile de devoalare a mixturii muzică-propagandă au devenit sistematice. Am așteptat ce am așteptat, noi, publicul laic, dar a meritat. Pentru că au fost scoase la suprafață perle de umor involuntar ca aceea de mai jos. În care Beethoven ne este în sfîrșit prezentat drept ceea ce ar fi fost cu adevărat – un erou comunist sovietic: „[…] luptele pentru cucerirea libertăților democratice și a neatîrnării naționale a popoarelor își află în opera lui Beethoven o puternică și adîncă expresie artistică. Muzicologia sovietică și cea clasică rusă au subliniat în mod constant faptul că Beethoven a exprimat cu admirabilul curaj al artistului luptător și cetățean încrederea sa neclintită în eliberarea popoarelor lumii de sub stăpînirea forțelor reacționare“.
Teritoriul cartografiat de Valentina Sandu-Dediu este mai vast. Ea se întreabă dacă „există o muzică nazistă”, notează corect ezitările muzicii germane înseși „între academic și völkisch” și „politicile muzicale franceze în perioada interbelică”. Hm, „politici muzicale”… ce ziceți de asta?! Evident, „muzicile sovietice” nu sînt trecute cu vederea. Recunosc: tot dragul meu protocronism carpato-danubian mi-a prilejuit cele mai mari satisfacții. Aproape că am avut lacrimi în ochi cînd l-am regăsit, ca pe o iubită din tinerețe pe care o consideram pierdută: „cei mai viteji și mai drepți dintre traci, strămoșii noștri geto‑dacii au cunoscut din întîia pîlpîire a vieții lor cîntecul cu caracter social, cîntecul de muncă, de productivitatea muncii, cîntecul menit să cultive virtuțile războinicilor, cel dedicat monarhului [sic!]”. Semnatarul acestor rînduri, Petre Brâncuși, merge pe urmele muzicologului George Breazul, cel preocupat încă din anii ’40 de muzica tracilor, care „consideră că prin armonia frigică se poate realiza legătura cu nomosul tracic, cu aceste străvechi practici artistice care au atras atenția multor învățați”. Nu pot decît să mă alătur observației autoarei care constată, puțin stînjenită de numele mari care au semnat această inepție, că „ambianța frigică rămîne învăluită în mister”. „Ambianța frigică“, ce frumos sună aceste cuvinte! Ca să nu mai vorbesc de „pîlpîirea vieții”!
Nu pot să nu vă atrag atenția vouă, celor din generația mea, cei care ați fost la concertele Filarmonicii în anii ’70-’80 și care ați avut ocazia să răsfoiți programele de sală din acei ani: nu scăpați capitolul „Realism socialist și repertoriu sovietic în istoria Filarmonicii bucureștene”. Merită citit cu toată atenția. Ca să vedeți cum ies lucrurile la iveală după 50 de ani. Ca uleiul deasupra apei. Unele dintre dificultăți provin din enorma ramificare a problematicii teoretice, din șirul nesfîrșit de întrebări la care duce tratarea onestă, temeinică a temei. Să ne uităm la titlu. De ce „muzici” și nu „muzică”? Ce înseamnă „tonuri”? Cum adică „naționaliste”? Sau cumva... „naționale”? În definitiv, la ce te gîndești cînd spui „națiune”? Să înțelegem că este vorba despre muzica de propagandă naționalistă? Poate fi muzica în sine un instrument de propagandă sau numai contextul social și acompaniamentul literar pe care inevitabil îl „tîrăște” după ea orice piesă muzicală? În general, poate muzică să devină propagandă? Și cînd spun muzică, mă refer la ceea ce este cuprins în partitură, de orice fel ar fi ea. Aici cuvîntul-cheie este „în” și las la o parte tot ceea ce este „pe lîngă”.
Totuși:
Roland Garros la Sibiu
Pe 9 iunie 2018 sînt la Sibiu pentru Festivalul Internațional de Teatru. Spectatorii, deja în număr mare, stau cuminți și butonează telefoanele așteptînd începerea spectacolului. Și eu, la fel ca ei. Deodată se aude un zumzet general. Ridic ochii. Cineva de lîngă mine îmi spune: ia vezi, cred că a cîștigat Halep. Mai am timp să verific. Așa este. Simona Halep tocmai a învins-o pe Sloane Stephens cu 3-6, 6-4, 6-1 și a cîștigat la mare luptă titlul de campioană la Roland Garros.
Tribul după Sandu
Alexandru Stermin a plecat nu demult în căutarea „tribului pierdut”. A ajuns în jungla braziliană pentru a regăsi nici mai mult, nici mai puțin decît echilibrul primordial, legătura Omului cu Natura. „Ba nu”, ne-ar corecta el imediat, cu blîndețea celui care se plimbă cu seninătate pe pajiștea înțelepciunii eterne, aflat într-o directă conexiune cu Universul. Nu, să evităm „speciismul”, să ne asumăm rolul mai modest de „pămînteni”. Căutăm reunirea cu natura, fuziunea totală. Mîntuirea. Uitate vor fi atunci boala și suferința, mizerabila condiție de muritor, necazurile de toate felurile. Cît rău am putut face, cît de mult ne vom fi înstrăinat de Univers prin pierderea condiției tribale, pierderea înfrățirii cu jaguarul, pecariul sau tapirul. Acolo, în inima pădurii tropicale, găsim tribul unor pămînteni veseli și fericiți. Tribul lui este o recomandare terapeutică susținută de biologie, teologie, psihologie cognitivă. Și filozofie, desigur.
După alții, însă, „tribalismul” acesta pare a fi cauza tuturor relelor. Nu pare, chiar este uneori răul în formă pură. În cursul luptelor dintre greci și turci pentru supremație în Asia Mică de după 1919 s-au dus acțiuni de „epurare etnică”. După pîrjolirea satului locuit de „partea adversă”, după violarea femeilor și uciderea bărbaților civili, se trecea la strîngerea copiilor, care erau aruncați în fîntîni. După care fîntînile erau umplute cu bolovani. Autorul spune că se mai auzeau gemete și după o săptămînă. Unii vor spune că a trecut multă vreme din 1919 și că țărmul Mării Egee este foarte departe de noi. Astfel de orori s-ar fi întîmplat undeva, cîndva și gata. Dar Srebrenica este la o azvîrlitură de băț de București, iar masacrul a avut loc în 1995. Cea mai tînără victimă a fost un sugar. O fetiță. Asta trebuie să fie solidaritatea cu cei din tribul tău? Asta înseamnă națiune, patrie, patriotism?
Există însă o speranță construită cu mijloacele subtile ale speculației filozofice. Ea pare a fi nici mai mult, nici mai puțin decît splendida utopie a „păcii eterne” la care vom ajunge guvernați numai și numai de dragul nostru imperativ categoric, după stîrpirea odiosului tribalism. Mă scutur cu oroare de greaua moștenire a tribului ancestral – urîtul, sîngerosul tribalism, fie el cultural, social sau războinic. Este oare tribul locul cald în care să vreau să mă întorc, o Ithaca, un „acasă” după care tînjește sufletul fiecăruia dintre noi? Alexandru Stermin a zis „trib”, alții au zis „tribalism”. Este evident altceva, dicționarele precizează sensurile și nuanțele: tribul este ceva neutru, poate bun, poate rău, iar tribalismul („utilizat într-un anumit context”, zice dicționarul Oxford) este definitiv ceva rău. Bine, atunci așa să fie. Atunci oare este de fapt „tribul pierdut al lui Sandu” unul și același lucru cu idealul „păcii eterne” al secolului Luminilor? Am alunecat între plutirea zen-visător-ecologistă și o splendidă utopie kantiană? Poate că da, în țara filozofilor orizontul posibilului pare a fi nemărginit.
Arătîndu-le stîngu’
Istovit de efortul hermeneutic, mă las pradă amintirilor. Și văd cum în 1994, într-o seară de vară, chiar cînd echipa națională de fotbal a României a ajuns „în optimile Campionatului Mondial” după ce a învins Anglia și, cred, Argentina. Pe ferestrele larg deschise se auzeau întruna strigăte, urale și comentarii ale telespectatorilor din zonă. Disting deodată un zbierăt răgușit: „Arată-le tu stîngu’, machedoane!”. Bănuiesc că posesorul răgușitei voci era un super-expert în materie de fotbal pentru că la mai puțin de un minut tot cartierul a explodat: Hagi (machedonu’, vezi bine) le-a arătat stîngu’, a dat un gol cam de la mijlocul terenului și inimaginabilul s-a întîmplat. România a ajuns în sferturi! A urmat o lungă serie de scandări ale mulțimii care ieșise pe stradă. Tema dominantă era aspirația colocatarilor mei de a petrece cîteva momente intime în compania strămoșilor jucătorilor din echipa adversă, ba chiar cu detalii care ar fi putut fi considerate de unii ca perversiuni sexuale cu nuanțe de necrofilie. Expresii care, vorba lui Topîrceanu, „țin de ginecologie și birjari”. În acea noapte, necăjiții mei vecini din Colentina au fost fericiți. Și eu, proaspăt întors din Germania, eu, care habar n-aveam că Hagi este stîngaci, am fost fericit împreună cu ei. Cu cei din tribul meu. Așa cum fusesem fericit, cîndva, demult, și cu Ilie Năstase, Ion Țiriac, Gațu, Gruia și Nadia Comăneci.
Nu joc tenis. Este foarte probabil că nu o voi cunoaște niciodată pe Simona Halep. Victoria ei nu îmi aduce nici bani, nici vreun concediu în Maldive. Habar nu mai am ce piesă am văzut pe 9 iunie 2018 la Sibiu, dar nu am uitat ziua în care Halep a „luat” Roland Garros-ul. De ce oare? Pentru că Simona Halep este din tribul meu. În numele tribului... În numele patriei. „Adevărul” sîngeros al turcilor, „adevărul” cumplit al grecilor, al sîrbilor sau al croaților. Dar și adevărul unei după-amiezi din iunie 2018, cînd, la Sibiu, am cîștigat Roland Garros-ul.
Și, ca să fie clar cît de complicate pot fi uneori lucrurile, din Muzici în tonuri naționaliste aflăm, spre stupefacția noastră, că nici lui Schönberg însuși nu i-a lipsit setea de a se contopi cu marea tradiție germanică, așa dodecafonist cum era el: „[…] pentru Arnold Schönberg, linia tradiției germano‑austriece era vitală […]. Schönberg semnează chiar un eseu intitulat «Nationale Musik», considerîndu‑se parte a acestei ascendențe (Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner, Mahler, Strauss și Reger); nu peste multă vreme, va declara că a asigurat supremația muzicii germane pentru viitoarea sută de ani, prin sistemul său dodecafonic”.
Vă place Brahms? Vă place Schönberg? Drept să spun, uneori parcă prefer Schönberg, mai ales după ce mi l-a prezentat Valentina Sandu-Dediu. Știu, veți spune că nimeni nu a ieșit de la concert fredonînd Pierrot Lunaire (și nici Pierrot Solaire, fie el și pentru flaut și clarinet, dar asta rămîne între noi). Să știți totuși că este o muzică foarte logică!
Cătălin Vasilescu, doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de Chirurgie Generală la I.C. Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Cea mai recentă carte publicată: Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi, Editura Humanitas, 2026.
.jpg)
