Viața în Arupa și-napoi la Nama-Rupa

„Vă rog să vă imaginați cum ar fi dacă toate abilitățile naturale pe care le aveți ar dispărea din conștiință, una cîte una. Mai întîi, capacitatea de a descifra sunetele care vă ajung la urechi. Nu ați asurzit. Pur și simplu, sunetele sînt doar haos și zgomot. Apoi, capacitatea de a distinge formele clare ale obiectelor din jur. Nu ați orbit. Pur și simplu, nu vedeți tridimensional și nu identificați culori. Nu puteți urmări traiectoria unui obiect aflat în mișcare și nici să vedeți granițe clare între lucruri. Mirosurile obișnuite se amplifică într-atît încît devin copleșitoare, abia dacă mai puteți respira. Nemaifiind în stare să percepeți temperatura, vibrația, durerea sau poziția propriilor membre, conștiința granițelor corporale vi se modifică. Esența energiei voastre se dilată, contopindu-se cu energia din jur, și simțiți că sînteți cît universul de mare. [...] Pierdeți amintirea vechiului vostru sine emoțional, percepția fiindu-vă captivată de bogăția momentului prezent – aici, acum”, scrie Jill Bolte Taylor în My Stroke of Insight (2008, 2022).

Expertă în anatomia și funcționarea creierului uman, lucrînd în cercetare și predînd la Harvard Medical School, Jill are o rară malformație congenitală a vaselor de sînge din creier, de care nu știe, și care explodează în dimineața zilei de 10 decembrie 1996, provocîndu-i o hemoragie masivă care îi scoate total din funcțiune emisfera stîngă. Patru ore îi sînt necesare să se autodiagnosticheze și să ceară ajutor, timp în care nu își pierde nici o clipă luciditatea, ci urmărește, pas cu pas, cum i se deteriorează capacitățile de procesare a informației. La capătul celor patru ore, paramedicii o găsesc pe Jill, care are 37 de ani, ghemuită în poziție fetală. Nu mai poate merge, nu mai poate vorbi, nu mai poate citi, nu mai poate scrie și nu mai are nici o amintire despre sine sau ceilalți. Trupul nu și-l mai simte solid, ci fluid, ondulînd în curgerea spațială generală, iar o pace adîncă o învăluie pe tot parcursul călătoriei pe care o întreprinde „în abisul fără formă al unei minți tăcute”, descrisă cronologic, peste ani, în acest volum care e singura relatare documentată făcută de un neuroanatomist care și-a revenit complet dintr-o hemoragie cerebrală severă.

În acest punct, sînt sigură că cititorul fidel, dilematic și inteligent va începe să bănuiască, ajutat și de aluziile „whorfiene” din titlu, că povestea lui Taylor răspunde într-un fel unic la obiecțiile ridicate de o serie de cercetători vizavi de relația percepție-gîndire-limbaj-comportament (de care m-am ocupat în articolele precedente): că omul ar percepe o realitate construită de creier (acesta avînd prostul obicei de a fragmenta un continuum, Arupa lui Whorf), că atît conceptele, cît și categoriile (nume și forme, Nama-Rupa) s-ar afla doar în capul nostru, dictînd ce și cum percepem etc. etc..., la care am răspuns că această realitate e doar parțială și nu e construită de întregul creier, ci doar de emisfera stîngă, care e mult mai puternică decît dreapta și o inhibă. Dacă un astfel de răspuns se poate formula pentru că sute de cercetători și medici din lumea vestică au ajuns la el cumulativ, în timp și indirect, studiind nenumărate cazuri din patologia neurologică, cu atît mai prețios în singularitatea lui este cazul lui Jill Taylor care își pierde (metaforic) emisfera stîngă, observă totul competent, „din interior”, cum s-ar spune, apoi o recuperează ca să ne spună, direct, cum e.

Emisferele lucrează foarte diferit, dar împreună, integrat, de aceea nu simțim ce face fiecare. De exemplu, ambele au celule în arii de asociație implicate în orientare, dar cele din emisfera stîngă ne definesc granițele corporale, pe cînd cele din emisfera dreaptă ne orientează corpul în spațiu. Ca urmare, stînga ne arată unde ne începe și ni se termină corpul, iar dreapta ne ajută să-l plasăm unde vrem să meargă. Taylor oferă informații despre ce face fiecare jumătate cerebrală, din care putem intui ce înseamnă să funcționezi doar cu una, înainte de a-i afla povestea. Astfel, prin sistemele senzoriale (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil) năvălesc simultan fluxuri de informație independente. Emisfera dreaptă le procesează, permițîndu-ne să ne dăm seama de spațiul din jur și de relația noastră cu el. Peisajul mental „drept” este alcătuit din bogate colaje plurisenzoriale fără granițe între elemente. Nu există timp, ci doar un acum dilatat la infinit. Neconstrînsă de reguli și regulamente, gîndirea „dreaptă” e liberă, spontană, imaginativă, artistică. Eul dispare. În locul lui se află un întreg format din membri egali ai familiei umane, în relație cu o planetă care ne susține pe toți (empatia e produsul cortexului frontal drept).

Emisfera stîngă ia colajele dreptei și le supune conceptului de timp: le organizează în configurații liniare divizibile în trecut, prezent și viitor, apoi fiecare detaliu e analizat și descompus, succesiv, în detalii tot mai amănunțite, pînă cînd centrii limbii pot descrie, defini, categoriza și comunica despre aceste detalii prin cuvinte: floarea – tulpină, petale, stamine..., curcubeul – roșu, oranj, galben..., trupul – trunchi, brațe, picioare... Prin ariile asociate limbajului, o voce internă e constant prezentă, amintindu-ne mereu ce avem de făcut și definindu-ne sinele spunînd eu sînt. În emisfera stîngă se află centrul ego-ului, care ne întreține sistematic amintirile despre cum ne numim, cu ce ne ocupăm, unde locuim. Cu ajutorul programelor de recunoaștere a tiparelor, această emisferă prezice magistral ce vom crede, cum vom acționa sau cum ne vom simți în viitor, în funcție de trecut. Face ierarhii informaționale și atașează etichete – bun, rău. Prin judecata și analiza critică, ne compară neîntrerupt cu ceilalți și ne ține la curent cu nivelul nostru financiar, academic, cu nivelul onestității, al generozității și cu orice alt nivel ne putem imagina.

Să reluăm acum descrierea autoarei. „Datorită profesiei mele, întotdeauna mi-am conceptualizat trupul ca pe o compilație de variate programe neurologice, dar abia după atacul cerebral am înțeles că ne putem pierde părți din noi, program după program. Nu mă gîndisem niciodată cum ar fi să-mi pierd mințile, mai exact, mintea stîngă. Tare mult mi-aș dori să existe o cale prin care oamenii să devină conștienți de acest lucru, dar în siguranță. S-ar putea dovedi o experiență epifanică.” Ajunsă la Serviciul de Urgențe din Massachusetts General Hospital, în Boston, Jill e țintuită în pat cu ochii deschiși, „prinsă între două planuri total opuse ale realității”. Nu poate atașa sensuri sunetelor produse de doctorii care o consultă, în schimb le simte energia: unii îi dau, alții i-o iau. „Mă simțeam ca un duh eliberat din sticlă. Energia spiritului meu părea să lunece ca o uriașă balenă plutind printr-un ocean de euforie silențioasă. Absența granițelor fizice era pură încîntare, mai presus de orice plăcere pe care o putem simți în trup. Conștiința comutase din modul a face în modul a fi. Nu mai eram izolată și singură, ci conectată la fluxul din jur.” Nimic nu mai era separat, aproape sau departe, cîmpul vizual conținea contururi indecise care radiau energii similare, ochii detectau existența unei forme doar dacă aceasta se mișca, iar culoarea nu mai era înregistrată de creier ca atare. Pur și simplu nu mai exista.

„Cea mai notabilă diferență dintre experiența mea cognitivă pre-AVC și post-AVC a fost liniștea dramatică așternută în cap. Nu e vorba că nu mai puteam gîndi. Ci doar că nu mai puteam gîndi la fel ca înainte. Comunicarea cu lumea exterioară căzuse. Procesarea liniară a limbajului căzuse. Dar gîndirea în imagini funcționa.” Iar în absența judecății negative a emisferei stîngi, Jill se percepe „perfectă, întreagă, frumoasă”. Echipa medicală fixează un termen pentru operația de înlăturare a cheagului de sînge din creier, de mărimea unei mingi de golf, prin care se ușurează semnificativ accesul la informațiile stocate anterior în emisfera stîngă. Se dovedește că, de fapt, singurii neuroni care chiar muriseră în AVC erau cei implicați în înțelegerea matematicii. Cu ajutorul mamei, Jill reînvață totul în ordine, ca un nou-născut: mai întîi cum să stea în șezut, apoi cum să stea în picioare, cum să meargă, să mănînce, plus numele lucrurilor și cum se folosește fiecare, toate întrerupte de intervale uriașe de somn, pentru că creierul îi obosește repede.

Aș vrea să consemnez aici un detaliu extraordinar. Încercînd să reconstituie un puzzle pentru copii și trebuind să i se arate ce înseamnă „cu partea corectă în sus” și „o piesă de la margine”, Jill are dificultăți, iar mama o ajută: se poate ghida după culoare. „M-am gîndit culoare, culoare și parcă un bec mi s-a aprins în cap și, brusc, am văzut culori! [...] Pînă-n ziua de azi nu am încetat să mă minunez că nu am putut vedea în culori pînă nu mi-a zis mama că mă pot ajuta de ele. Cine ar fi crezut că emisfera mea stîngă avea nevoie să i se spună despre culoare ca să o înregistreze? La fel s-a întîmplat cu vederea tridimensională. Mama a trebuie să mă învețe că pot vedea obiectele în planuri diferite. Mi-a arătat cum unele se află mai aproape sau mai departe, cum unele lucruri sînt poziționate în fața altora. A trebuit să mi se spună că lucrurile aflate în spatele altora pot avea părți ascunse, iar eu pot face presupuneri despre forma celor care nu se văd în întregime.” Derulînd rapid cronologia, după patru ani Jill reușește să-și recupereze firescul locomoției și să facă două lucruri simple deodată (de exemplu, să fiarbă spaghete și să vorbească la telefon). Mai învață să adune. După altă jumătate de an, stăpînește scăderea și înmulțirea. Împărțirea, spre sfîrșitul celui de-al cincilea an. În anul al șaptelea, visele încep să aibă iar fir narativ. După opt ani, percepția corporală fluidă devine solidă. Cele mai grele lucruri, care îi par aproape imposibile, sînt scrisul, urmat de citit.

Dragă cititorule, am lăsat pentru articolul următor cîteva lucruri extraordinar de importante din această carte minunată: problema complexă a pierderii și recuperării limbii (vorbite, auzite, scrise, citite); apoi, problema pierderii vocii interioare, prin care emisfera numită „dominantă” (pentru că găzduiește limba) își pierde influența asupra celei drepte; în fine, consecința acestui lucru: manifestarea unor programe neurale anterior inhibate, suprimate, căi de acces către cunoașterea de tip global (sau „mistic”, folosind o etichetă pusă de emisfera stîngă). Cartea are niveluri din care fiecare ia ce îl interesează: ce face creierul; cum e să ai un atac cerebral; cum poți să-l ajuți concret pe cineva drag să se recupereze după un AVC; ultimul nivel te face să înțelegi că AVC-ul (stroke, din titlu) e doar un pretext pentru comunicarea unei revelații (insight, „vedere-înăuntru”, tot din titlu) uriașe: conștiința emisferei drepte, care vede totul ca întreg și-l învăluie în pace adîncă, poate fi accesată voluntar și în siguranță. Deci pe data viitoare!