În condițiile în care toți oamenii au în comun 99,9% din ADN, diferența de 0,1% e ceea ce ne dă unicitate la nivel fiziologic. Importanța acestui 0,1% este mai clară dacă luăm în considerare faptul că avem mai bine de 40% de ADN comun cu banana pe a cărei coajă aluneca Charlie Chaplin în perioada interbelică.
În afară de moștenirea noastră genetică, moștenire care nu e doar o adunare matematică sau o medie a genelor părinților, ci mai degrabă un dans între acestea (sau o ciorbă), învățăm prin observație ceea ce (nu) funcționează în jurul nostru și preluăm comportamente cu valoare adaptativă, iar asta ne asigură o șansă în plus la supraviețuire. Nici un gest, nici o expresie, nici un gînd și nici măcar o emoție nu sînt cu adevărat originale în totalitatea lor, ci sînt replici mai mult sau mai puțin fidele a ceva ce am primit genetic sau am preluat mai mult sau mai puțin conștient din mediul la care am fost expuși.
Așadar, pretenția de originalitate absolută este un semn de hubris și putem accepta că sîntem niște constructe/construcții din piese de Lego genetice și culturale, dar că diversitatea modelelor, (re)integrarea lor, capacitatea de a procesa e ceea ce ne poate salva de la un destin de copiator și ne poate conferi originalitate. În absența acestei abilități sau chiar atitudini, riscăm să ne transformăm în niște Frankensteini ai personalității, în niște replici kitsch sau chiar în niște hoți de identitate.
Cuvîntul plagiat vine de la latinescul plaga, adică „plasă”. Plagiarius înseamnă răpitor, iar primul care a folosit această expresie a fost poetul latin Marțial, care a reclamat faptul că un alt poet i-ar fi „răpit” niște versuri. Da, putem prelua comportamente, dar putem și imita, copia, fura.
Plagiatul nu este întotdeauna simplu de identificat și demonstrat nici măcar în domeniul academic, dar dacă discuția se mută în cel artistic sau în cel al vieții private sau chiar publice, lucrurile devin cu adevărat complicate. Totuși, atunci cînd un personaj public recită verbatim discursuri din producții hollywoodiene de parcă ar prezenta niște idei personale originale, parcă lucrurile încep să dea cu virgulă. Sau măcar atunci cînd observăm că respectivul personaj e fundamental incapabil de a integra ideile respective în propriul discurs, că se zăpăcește în vorbe datorită incapacității de a jongla cu idei și concepte, că limba (română) i se încurcă la modul propriu atunci cînd nu mai cîntă după partitură.
Dacă la nivel de societate nu pare deloc simplu să educăm populația să deceleze competența de mimarea competenței sau, ca să parafrazez din Andrei Pleșu, să facă distincția între cei care citesc mult și citează puțin și cei care mai mult citează decît citesc, putem începe să lucrăm la nivel individual la acest aspect. De la un anumit nivel de expunere la cultură, oamenii pot recunoaște intuitiv un fake, o spoială.
Pentru cei care pot face asta, semnalizarea imposturii e o datorie civică, mai ales într-o țară în care avem o lungă tradiție în falsificare. Să nu uităm că dacii erau meșteri în reproducerea monedelor romane, că Elena Ceaușescu a fost promovată ca „savant de renume mondial” sau că Academia Română, cea care recent i-a refuzat zgomotos accesul în rîndurile ei lui Mircea Cărtărescu, pare un veritabil muzeu al mediocrității.
Și, dacă tot am pomenit aspectele personale, putem avea în jurul nostru persoane și personaje care ne inspiră și pe care le inspirăm, (anti)modele, dar și copiatori, hoți de idei sau chiar de identitate.
În adolescență vedem de multe ori cum un puști sau o puștoaică de succes în grupul lor sînt copiați cu tușe groase de colegii lor purtători de hormoni generatori de coșuri. Îmi amintesc că am avut un astfel de coleg care mă copia patologic în liceu. Ironia e că atunci cînd m-am întîlnit cu cineva care a interacționat cu personajul respectiv înainte să mă cunoască am fost acuzat că eu l-aș fi imitat pe cel care mă copia, că îi furam poantele. Comportamente de acest fel nu sînt excepționale la vîrsta adolescenței, cînd imaturitatea personalității, respectiv cea a lobilor prefrontali, nevoia de diferențiere față de familie, furtunile hormonale și revolta împotriva autorității îi pot face pe tineri să preia în stil manierist modele din zona culturii pop sau din cercul lor social. Pe coridoarele liceelor poți vedea deseori tineri care sînt cópii fidele sau cu note caricaturale ale unor staruri, în cazuri extreme aceste nevoi de identificare și (re)inventare a personalității putînd duce la comportamente (auto)mutilante.
Dacă aceste tendințe, fascinații, comportamente persistă la vîrsta adultă, cei care le practică pot fi purtători ai unor tare de caracter sau chiar ai unor afecțiuni psihiatrice. Colegi, amici, prieteni, rude sau chiar parteneri de cuplu pot practica un mimetism patologic, proces care se poate transforma în timp într-un veritabil abuz emoțional. Există riscul să descoperi că persoana care inițial te admira, promova, recunoștea drept model ș.a.m.d. e prezentă în proximitate doar pentru a afla cum să te înlocuiască. Și că nu doar că va prelua și își va însuși expresii și comportamente, ci și activități, hobby-uri, relații și medii sociale.
Într-un asfel de proces de gaslighting, indiferent dacă vorbim de o relație de cuplu sau de una de prietenie apropiată, pasiunile și mediile tale sociale vor deveni într-o primă etapă ale voastre, apoi ale ei/lui. De obicei, cînd realizăm aceste lucruri este prea tîrziu pentru noi, iar personajele respective ne-au luat deja locul în sistemul social în care le-am invitat sau în care s-au infiltrat. Mulți dintre noi avem povești cu oameni pe care i-am integrat în cercurile noastre amicale sau profesionale și care apoi, după jocuri de alianțe machiavelice, ne-au exclus din mediul nostru.
(Cu)vîntul narcisic
Iată și o experiență personală de la un eveniment corporate la care am fost invitat să vorbesc. Eram mai mulți speaker-i, iar înainte de eveniment am fost împreună la o masă. Acolo am spus „în plen” o poveste despre o experiență personală relevantă pentru tema evenimentului, iar ceva mai tîrziu, în cadrul evenimentului propriu-zis, am ascultat siderat povestea mea relatată la persoana întîi singular de unul dintre participanții la prînzul mai sus pomenit. Am avut un scurt moment de șoc și confuzie (așa cum e, de altfel, firesc să se întîmple cînd ești subiect de gaslighting) și imediat după aceea am simțit nevoia să verific cu o altă persoană care fusese prezentă la ambele momente dacă a sesizat furtul flagrant. Cu un zîmbet asimetric, aceasta mi-a confirmat că, normal, auzise povestea prima dată de la mine, dar mi-a atras atenția că e foarte probabil că celălalt speaker credea, în timp ce ținea microfonul în mînă în fața unei săli pline, că a trăit el însuși experiențele relatate, că era convins că era povestea lui.
Apropo de cele spuse mai sus, (cu)vîntul narcisic pare să fie la mare modă în această perioadă, iar ușurința cu care se practică diagnosticul după ureche nu are nimic bun în ea. Dimpotrivă. Totuși, dacă cineva preia poveștile de viață ale altcuiva de parcă ar fi propriile experiențe, dacă cineva mimează pasiunile altcuiva de parcă ar fi ale lui/ei de cînd lumea, putem lua în considerare ca la persoana respectivă să existe nu doar un deficit de caracter, ci și niște trăsături care să indice apartenența la ceea ce în psihiatrie se numește cluster B. Aici intră tulburările de personalitate antisocială, borderline, histrionică și narcisică. La persoanele afectate de tulburări de personalitate din acest cluster pot apărea răspunsuri emoționale intense, dramatice, impredictibile, comportamente de imitare, mimare, lipsă de empatie, rapacitate ș.a.m.d.
În serialul Ripley, personajul principal, un veritabil hoț de identitate, este o demonstrație inspirată nu doar a ceea ce înseamnă o tulburare de personalitate de cluster B dusă la extrem, ci și despre cum poate acționa un frenemy (un prieteșman, dacă ar fi să brevetăm un termen în limba română pentru acest tip complicat de relație) în distanță personală sau chiar intimă.
De multe ori e greu să facem distincția între prietenie și alianță. Dar putem porni de la premisa că alianța are ca bază fie frica, fie dopamina unui posibil cîștig. Interesul pragmatic. Prietenia, dacă e să îl credem pe Michel Tournier, se bazează pe admirație împărtășită. Nu bîrfa, invidia sau ura nasc conexiuni autentice, ci valorile comune, admirația împreună. E destul de probabil că mulți dintre noi am fost seduși, manipulați, clonați, în special dacă am beneficiat de o brumă de vizibilitate sau succes, fie și la nivel de cel mai popular purtător de acnee juvenilă.
Pentru unii dintre noi, ideea că am fost destul de interesanți pentru a fi copiați sau chiar înlăturați poate fi o mulțumire în sine, una la fel de mare ca aceea că am ales să admirăm și să (ne) inspirăm, în loc să copiem și să înjunghiem pe la spate.
Și da, mimetismul poate avea valoare adaptativă. Se spune că genialul Charlie Chaplin, cel pe care l-am pomenit la începutul acestui text, ar fi participat la un concurs de imitatori de-ai săi, dar că performanța sa nu i-ar fi asigurat locul printre finaliștii respectivei competiții. Nu e sigur că povestea e adevărată, dar ea ar fi putut să fie. De multe ori cei care au furat sau au preluat o idee de afacere, un cîntec ș.a.m.d. au avut mai mult succes decît cei care au avut ideea originală.
Dar poate că viața nu e doar despre succes. Putem lăsa o vreme și un loc pentru autenticitate și decență în viețile noastre, chiar dacă asta nu ne garantează imortalitatea lui Chaplin. Dar măcar avem șansa și satisfacția de a nu fi doar o copie sau o lichea. Desigur, cei care se bazează (prea) mult pe aceste strategii mimetice, histrionice au mari șanse de a nu reuși să devină ei înșiși cu adevărat. Asemeni viermelui a cărui strategie adaptativă e să imite strigătul reginei de furnică în pericol, ceea ce face să fie dus de furnicile lucrătoare în colonie, unde e protejat și hrănit de acestea, copiatorii patologici riscă să își rateze propria autonomie/personalitate, în mod evident fără nici o tentativă de realizare a acestei stări de fapt, și de multe ori cu burțile pline.
Și, dacă tot am pomenit de mimetismul din domeniul entomologiei, sirfidele sînt niște muște (de latrină, în limba română) care pot arăta la fel ca albinele. Ele pot zbura, chiar poleniza, și pot induce în eroare potențiali răpitori prin aspectul similar cu cel al albinelor. Dar nu pot înțepa și nu pot produce miere.
Mircea Dragu este psihoterapeut. Ultima carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu, Editura Humanitas, 2022.
