Emoțiile sînt trăiri intense, de scurtă durată, al căror „val chimic” durează între șaizeci și nouăzeci de secunde, conform studiilor recente. Etimologic, emoție provine din latinescul „emovere” (prefixul „e-” și verbul „movere”) și se referă la ceva care ne mișcă din afară. Stări sufletești cu o bază fiziologică, ele ne umblă prin corp asemeni „spiritelor animale” ale lui Descartes, precum corzile unui instrument, emoțiile intră în rezonanță în psihicul nostru colectiv. În anumite contexte, transcend sinele individual și devin sociale. Am putea să ne imaginăm emoția asemenea unui aisberg al cărui vîrf reprezintă trăirea personală care se extinde, în jos, lărgindu-și baza, spre stratul familial, social-cultural și apoi arhetipal, cel mai adînc dintre toate – fiecare punîndu-și amprenta proprie. Lucrînd în și cu fluxul emoțional al celor care vin în cabinetul de psihoterapie, observ anumite „tușe groase” ale vieții noastre emoționale colective și ale psihicului nostru profund. Mergînd pe firele istoriei personale și colective, uneori deslușesc anumite tendințe comune, mă frapează ceea ce văd și, adesea, ceea ce nu văd și poate ar trebui să fie acolo. Simt și intuiesc lipsa, însă știu bine că lipsa este motorul dorinței, după cum spunea Lacan („le manque est au principe du désir”). Așa se face că am ajuns să-mi pun întrebări despre bucurie, o emoție importantă, a cărei coardă răsună destul de slab în cutia noastră de rezonanță.
Pentru a explica mai bine substratul arhetipal al bucuriei, aș începe cu o amplificare culturală care ne va reconecta la ea în profunzime, aducînd sugestii despre unde și cum să o căutăm. Bucuria apare în mitologia greacă în două reprezentări interesante, fiecare surprinzînd anumite aspecte din multiplele sale fațete. În prima, bucuria apare sub forma Celor Trei Grații (Haritele) care sînt Aglaea (strălucirea, frumusețea), Eufrosina (buna dispoziție) și Thalia (abundența, înflorirea). În calitate de zeițe ale bucuriei și darului, ele o însoțesc pe Afrodita, zeița iubirii și a frumuseții, fiind probabil parte a aceluiași cîmp emoțional. Astfel, bucuria se află în proximitatea iubirii și a frumuseții. Apariția lor în ordinea cosmică survine imediat după victoria lui Zeus asupra Titanilor, moment hotărîtor care marchează înfrîngerea forțelor primordiale ale haosului și brutalității instinctuale și instaurarea unei forme de organizare noi, bazată pe ordine, reguli, ierarhie. Simbolic, Grațiile sînt asociate cu ordinea, echilibrul și stabilitatea. Ele apar mereu împreună, dansînd în cerc, cea din mijloc mereu cu spatele (neîntîmplător), una oferă, alta primește, cea de-a treia înapoiază darul, o frumoasă metaforă a modului în care darurile vieții trebuie să circule. Iată așadar trei ipostaze ale bucuriei reprezentînd trei stări sufletești în echilibru: bucuria de a oferi, bucuria de a primi și bucuria de a restitui darul sau a răspunde darului. Amintesc perspectiva antropologului Marcel Mauss asupra darului și a contra-darului ca forme de relaționare.
Reținem că o trăsătură esențială a bucuriei este receptivitatea. Putem observa afectări sau distorsiuni ale capacității de a ne bucura atunci cînd trăim în deprivare (fizică sau emoțională), cum a fost lunga perioadă comunistă din istoria noastră. E posibil ca aceasta să fi lăsat urmări și asupra vieții noastre emoționale. Oare cît de vibrantă este coarda bucuriei în psihicul nostru cu această „grea moștenire” în spate? Tulburări ale echilibrului dintre a oferi și a primi pot apărea atunci cînd tindem să oferim pentru a compensa ceea ce nu avem sau oferim doar ca să primim. În ambele cazuri oferim dintr-o lipsă, îi dăm celuilalt să bea din jumătatea goală a paharului nostru. „Darul” liber al Grațiilor este înlocuit de o tranzacționare emoțională și sentimentul de bucurie se pierde sau se confundă cu o dorință de putere.
O altă reprezentare a bucuriei în mitologie îi lărgește spectrul spre zonele extreme, unele chiar întunecate. Este bucuria dionisiacă dusă pînă la extaz, reprezentată de figura lui Dionysos, „eliberatorul”, zeul viței-de-vie, al petrecerii, al nebuniei, al exceselor, pe care Mircea Eliade îl numește atît de sugestiv „străinul din noi înșine”. Frenezia, mania, trăirea extatică extremă (extazul orgiastic și transa mistică) intră și ele în repertoriul bucuriei, dar în zona sa clarobscură și dizarmonică. În aceste ipostaze, bucuria poate fi considerată o apărare maniacală față de depresie. Putem oare sesiza diferența de textură dintre bucuria ca trăire spontană, ingenuă și bucuria care ne apără de tristețea dinăuntru? În cortegiul lui Dionysos, ca presupus fiu al acestuia, apare o zeitate secundară pe nume Gelos, care reprezintă o personificare a rîsului exploziv, eliberator. Este și cazul zeiței Baubo, care o face pe Demetra să rîdă și să-și „bucure inima”, marcînd încheierea doliului după pierderea fiicei sale răpite de Hades. Rîsul, cu întreaga lui istorie culturală, este un capitol aparte al manifestării bucuriei. Observăm că aceste reprezentări arhetipale ale bucuriei pun în evidență mai ales aspectul său colectiv, social.
Sondînd trăirea intimă, personală, a bucuriei, putem observa un paradox: ne-o dorim și totodată ne-o interzicem. Astfel, ca să putem trăi bucuria, trebuie să ne aventurăm în zonele de umbră ale sale: interdicția, vinovăția și frica de bucurie. Cu alte cuvinte, trebuie să ne confruntăm cu piedicile pe care singuri ni le punem în cale, fără să știm că o facem. De multe ori, ele provin din niște mecanisme de apărare care au rădăcini adînci, culturale și pe care este bine să le trecem printr-un filtru personal. Discreditarea subtilă, uneori inconștientă a bucuriei ar putea fi unul dintre acestea, atît de înrădăcinată încît o regăsim în limbaj. „Prea multă bucurie strică” sau „nu te bucura prea devreme” sînt expresii care intoxică trăirea acestei emoții, iar cuvintele au forță, ele creează realitatea (J. Searle). Cînd eram copil, mi se spunea, în replică la exuberanța mea zgomotoasă: „După rîs, vine plîns”. Îmi amintesc senzația stranie cînd auzeam aceste vorbe. Oare simțeam disonanța? Sper că această expresie nu mai face parte din trusa de parenting a zilelor noastre și nici a viziunii despre viață, deși am mai întîlnit-o. Aceste expresii conțin reminiscențe ale unor mesaje vechi, colective, pe care de multe ori nici nu știm că le avem sau de unde provin, din propria familie, dintr-un grup sau o clasă socială care a acumulat resentiment, dintr-o viziune teologică reducționist sau greșit înțeleasă, un mix din toate acestea și încă altele. Ele consolidează o interdicție inconștientă sau o vinovăție asociată bucuriei, un balast care îi frînge aripile.
Un alt fenomen interesant este superstiția legată de bucurie. Pare că uneori dificultatea de a trăi și exprima liber bucuria vine și dintr-o formă de superstiție, care funcționează ca o frînă a gîndirii. O emoție puternică, de multe ori teama, intervine și fracturează gîndirea, lăsînd-o neterminată: lăsăm cuvîntul nerostit (fiindcă el ar putea crea o realitate nedorită), batem în lemn, ne întoarcem la materia pe care putem să o atingem, într-un ritual anxiolitic. De ce ne-ar fi teamă de bucurie? Pare a fi o emoție în care nu avem încredere, pentru că, probabil, ne face vulnerabili, culmea, mai vulnerabili decît suferința. În mod paradoxal, suferința este mai de încredere pentru că sîntem mai obișnuiți cu ea, o cunoaștem – și aici istoria colectivă își pune din nou amprenta, fiindcă a dus, probabil, la o rezonanță în suferință. Oamenii au empatizat în împărtășirea neajunsurilor, de unde și o tendință permanentă de a ne plînge, de a ne victimiza care ne unește și din care derivă o derobare de responsabilitate. Însă bucuria este o responsabilitate personală pentru care trebuie să ne luptăm, uneori, cu demonii trecutului. Superstiția legată de bucurie ne arată un nivel de gîndire magică la care coborîm, probabil involuntar, în miezul căreia se află frica de pierdere și lipsa de control. Ne arată, de fapt, o mare fragilitate emoțională. Ce am putea face? Iată cîteva sugestii.
Bucuria este o emoție eluzivă, prin urmare este nevoie să o fixăm în conștiință. Trăirea ei per se nu este suficientă, trebuie însoțită și de conștientizarea trăirii pentru a-i da consistență, pentru a o înșuruba în fibra ființei noastre. Analista Verena Kast recomandă o „biografie a bucuriei”. Ar fi bine ca fiecare dintre noi să ne facem, cel puțin mental, o biografie a bucuriei, istoria acestei emoții în viața noastră, cu episoadele ei cele mai reprezentative, să o numim, să o descriem. Dar putem să o dansăm, să o desenăm, fixînd-o și în corp.
Să ne dăm voie să anticipăm bucuria! Să ne scăldăm în fantezii și așteptări! În cazul în care nu se adeveresc, măcar rămînem cu ceea ce ne-am imaginat. Trăirea unei bucurii anticipative este ceva mai degrabă decît nimic, oricît de dezamăgitoare s-ar dovedi ulterior realitatea. Teama de a avea așteptări pentru a nu fi dezamăgiți este un fel de a trăi călduț, sub anestezie; mai devreme sau mai tîrziu, viața ne va respinge: „fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15-16).
O altă cale ar fi dezvoltarea unei așa-numite psihologii bazate pe plin, nu pe lipsă, oglindită atît de simplu de metafora paharului din care vedem jumătatea plină, pe cea goală sau le putem vedea pe ambele? Aceasta ar fi, poate, o schimbare enormă de paradigmă în mentalul nostru colectiv construit, în mare parte, jurul lipsei.
În fine, o altă idee găsim la poeta Mary Oliver: cînd simțim bucurie, să i ne abandonăm cu totul, să nu ne mulțumim cu firimituri, să ne dăm voie să ne ospătăm cu poftă cînd sîntem invitați la banchetul vieții. Cu versurile ei aș vrea să închei, lăsînd totodată deschisă această reflecție asupra bucuriei: „If you suddenly and unexpectedly feel joy, don’t hesitate. Give in to it […] Joy is not made to be a crumb” (Mary Oliver, „Don’t hesitate”).
Ilinca Balaș este psihoterapeut analist și psiholog clinician.
Credit foto 2: Wikimedia Commons
