Am primit textul de mai jos de la un vechi prieten, Andrei Haidar, al cărui amplasament existențial e de o stimulatoare complexitate. Mare gastroenterolog, născut în Siria, stabilit de tînăr în România, creștin, cunoscător fin al islamului, pelerin pasionat prin teritoriile culturii universale, dar implicat intelectual și sufletește în conjuncturile autohtone, în ambianța cărora a ales să-și așeze destinul. Reproduc reflecțiile sale politice, pentru a le adăuga dezbaterilor – nu prea eficiente și prea „prudente” – ale „specialiștilor” locali. Dacă e democrație, să fim receptivi la cît mai multe voci... (A. P.)
Sistemele politice, ca orice sistem al oricărui domeniu, trebuie regîndite și readaptate în funcție de etapa istorică în care se află.
Foarte mulți specialiști sînt de acord că cele mai importante sisteme democratice, respectiv cel european și cel nord-american, trec printr-o criză majoră, ceea ce impune să ne străduim cu toții pentru a identifica soluții rezonabile de natură să protejeze „realizările” de pînă acum și, în același timp, pentru a găsi soluții viabile pentru crizele imediate, astfel încît să avem o evoluție stabilă.
Textul meu nu se vrea unul apodictic. E mai curînd o invitație la dialog, pe marginea multor întrebări comunitare, prezente mereu, în cercuri mai mari sau mai restrînse. Iată cîteva dintre ele:
1. De ce medicul, inginerul, avocatul, pilotul au nevoie de certificare în domeniul lor, pe cînd politicianul poate activa fără nici o pregătire în domeniul pe care îl conduce? Este un paradox. Un om care decide soarta a zeci sau sute de oameni are nevoie de calificare, pe cînd omul politic, care decide soarta a milioane de oameni, nu are nevoie să dovedească nimic. Dacă ne gîndim la unele figuri care ne reprezintă în Parlament, în Guvern sau în Parlamentul European, ne cuprinde imediat perplexitatea. Cum s-a ajuns aici? Istoric, democrația liberală a pornit de la următoarele idei, mai curînd „romanțioase”:
– „Reprezentarea” este expresie a unei „solidarități” populare, și nu evaluare realistă a vreunei competențe tehnice.
– „Poporul", „omul-masă” validează cantitativ și irevocabil alegerile, suspendînd eventuale criterii „minoritare”. Dar oare această logică, născută în alt moment istoric, mai este suficientă într-o societate complexă, globalizată și foarte tehnologizată?
2. Că să conduci o mașină, un avion, o armată, ca să fii medic sau profesor, ai nevoie de garanția că ești „întreg” mental și sufletește. Pentru o acoperire psihică adecvată în orice meserie este nevoie, de regulă, de o evaluare psihologică documentată, dar pentru a conduce un popor poți să ai orice fisuri psihice, orice „alunecări” comportamentale; nu ai nevoie de nici un „buletin” medical... Și asta deși funcția implică o miză enormă, cu consecințe care pot fi uneori ireversibile.
Oare obiecția clasică de tipul „asta ar limita democrația“ mai este valabilă?
3. De ce unele persoane care au probleme morale și legale cum ar fi corupție, dosare și condamnări penale continuă să fie în politică și, în multe cazuri, continuă să conducă instituții importante? Oare nu a sosit momentul să se modifice legislația pentru a proteja societatea de astfel de personaje?
4. De ce președintele țării are doar două mandate de cîte cinci ani, pe cînd în alte poziții din sistemul public șeful poate să rămînă în funcția de conducere toată viața. devenind „baron local“? Ar fi, poate, util ca orice funcție din sistemul bugetar să aibă două mandate de maximum zece ani? Orice funcție! Inclusiv șeful unei secții medicale dintr-un spital public, de exemplu.
5. Nu cumva a ajuns fragmentarea scenei politice să fie o piedică serioasă în fața construcției unor strategii de țară pe termen mediu și lung? Nu a sosit momentul să facem unele modificări cruciale, cum ar fi, de pildă, ridicarea procentului de intrare în Parlament la 10% ca să reducem la maximum fragmentarea actuală? Metabolismul coaliției actuale nu va putea dura la nesfîrșit.
Înainte de a încheia, vreau să subliniez, încă odată, că scopul comentariilor mele este invitația la dialog social (nu doar la nivelul elitelor), iar scopul final nu este nicidecum limitarea democrației, ci profesionalizarea ei
