O scădere de temperatură de la 36 °C la 11 °C, poate părea șocantă, dar pentru cineva venit din arșița epuizantă a Bucureștiului, frigul văratic de la Gărîna, augmentat cu episoade pluviale, cel puțin în primele două zile, eu cel puțin l-am privit ca un eliberator. De data aceasta am avut norocul și plăcerea de a apela la serviciile unui critic pentru a-mi verifica propriile impresii.
Pe Ștefan l-am cunoscut la festivalul de jazz de la Cluj, unde se zbînțuia în fața scenei în timp ce eu fotografiam. Soția mea, nevorbitoare (încă) de română, intrase în vorbă cu el și a rămas surprinsă de vocabularul și dezinvoltura acestuia. În zgomotul de pe scenă, afirmația lui „I like drums” a fost înțeleasă ca „I like Brahms” și la întrebarea soției „You like Brahms?” a primit răspunsul „I play Brahms but I like drums.” Ștefan are doar șapte ani și cîntă la pian. Vorbește bine engleza. Nu l-aș fi pomenit dacă multe din opiniile sale nu ar fi coincis cu cele ale mele. Iar dacă vreun cititor m-ar acuza că gusturile mele sînt la nivelul unui copil de șapte ani, aș răspunde jucăuș că sînt bucuros că în mine zace și sufletul unui copil.
Prima seară
Festivalul a fost deschis de norvegienii de la SUPERLESS, o trupă în care saxofonistul Eirik Hegdal, proaspăt deținător al Buddyprisen (Premiul Buddy, în onoarea cornetistului din New Orleans Buddy Bolden de la începutul secolului XX, se acordă în Norvegia unui muzician care s-a remarcat atît ca interpret excepțional la instrumentul său, cît și ca promotor important al răspîndirii jazzului și al cunoașterii acestei forme muzicale), a confirmat că este un compozitor extrem de creativ, care reușește să îmbine stiluri muzicale diferite, de la jazz la afrobeat, susținut de chitaristul Karl Bjorå, bateristul Øyvind Skarbø și mai ales de expresivul basist Ingebrigt Håker Flaten.
Au urmat polonezii de la EABS, o trupă care caută să îmbine jazz, soul, funk și hip-hop. Prima piesă mi s-a părut interesantă din cauza soundului plin, dominat de orgă, însă încet‑încet hip‑hop‑ul și beat‑urile electronice au ajuns să domine. Personal nu am auzit nimic din melodicitatea inerentă tributului adus lui Tomasz Stańko și Krzysztof Komeda.
Prima seară a fost încheiată de Josephine Opsahl (Danemarca), o foarte interesantă și originală celistă, aflată la a doua apariție în România. Deși muzica ei – un amestec de sunete clasice de cello cîntate pe un violoncel de acum 150 de ani, prelucrate electronic printr-o pedală de efecte construită special pentru ea – vorbește de la sine, e greu să o disjungi de imaginea de pe scenă: cu cocul înalt, elaborat, costumul futurist de un argintiu strălucitor, pantalonii mulați și jacheta cu umeri supradimensionați care amintesc de moda anilor ’80 reinterpretată într-o estetică SF. Elegantă, expresivă ea însăși, muzica ei îmbină clasicul și experimentalul, valurile de melodii suprapuse avînd un efect cinematic. Cred totuși că e foarte greu pentru un muzician solo să capteze atenția publicului timp de o oră (doar dacă nu e Rick Wakeman!), mai ales pe o scenă atît de mare și încă în aer liber. Cred că show-ul ei ar fi avut mai mult impact într-o sală închisă, mai mică, poate așa cum a fost programat designerul ei de sunet, Tomas Kærup, în biserica de la Văliug, în ziua următoare.
A doua seară
Cári Tibor Project – Sculpting Sounds (România, Lituania, Ungaria) au prezentat o muzică dominată de pianul compozitorului Cári Tibor, dar cu destule solo-uri de violoncel și saxofon, la care s-au adăugat pasajele vocale ale solistei lituaniene Andra Kavaliauskaitė.
Cvartetul olandez WAAN a delectat publicul cu un jazz foarte armonic, în care saxofonul lui Bart Wirtz și pianul electric al lui Emiel van Rijthoven s-au împletit deasupra fundației de groove a lui Matteo Mazzù la contrabas și Mark Schilders la tobe.
A urmat Håkon Kornstad Trio (Norvegia), cu Haakon Kornstad (tenor, flaut și voce), Frode Haltli (acordeon) și Mats Eilertsen (contrabas). Nu a fost prima dată cînd l-am văzut pe Haakon Kornstad live, însă și acum, ca și prima oară, am rămas uimit de combinația extrem de inedită între acordeon și voce. În sine, nimic neobișnuit – acordeonul e adesea însoțit de voce – însă un sunet de cîntec popular norvegian cuplat cu o voce de tenor de operă cîntînd cantonete napolitane, și încă cu mult patos, nu e ceva ce a mai fost cîntat înainte. E un crossover total original care scoate în evidență vocea lui Kornstad, cu masterat de la Academia de Operă Norvegiană, și virtuozitatea lui Frode Haltli, absolvent al Academiei Regale Daneze și fost profesor la Academia Norvegiană de Muzică.
Korhan Futacı (Turcia), protagonistul ultimului concert al serii a doua, a fost marea revelație a festivalului. Nu știam absolut nimic despre jazzul din Turcia, însă deja cînd am văzut componența – două saxofoane, un baterist și un percuționist cu o cipilică asemănătoare celor din colecția mea personală, adunate în special din Asia Centrală – mi-am imaginat că o să sune bine. Și încă cum! Piesele au început în stil Art Ensemble of Chicago, cu clopoței și alte instrumente de textură mînuite de Özün Usta, dînd tonul într-un haos sonor care treptat se transformă într-o melodie îndrăcită, în cazul de față cu evidente influențe orientale anatoliene, uneori punctate de texte mai mult recitate decît cîntate de către saxofonist. Nu știu în ce măsură trupa a improvizat și în ce măsură au urmat un model melodic; Korhan Futacı spunea într-un interviu: „La concert totul scapă de sub control. Nici noi nu știm unde ajungem.”
Bisul a constat într-un cîntec tradițional anatolian, în care Korhan Futacı a început cu partea vocală, o jelanie îngînată, urmată de același tratament „free” ca la piesele precedente. Personal mi-aș fi dorit fie doar piese instrumentale, fie un alt vocalist, însă asta nu știrbește cu nimic din spectacolul oferit de grupul turc, cu Esat Ekincioğlu extrem de mobil în jurul contrabasului și constituind împreună cu bateristul Erdem Göymen o redutabilă secție ritmică.
Ziua a treia
A început cu Andreas Polyzogopoulos Trio (Grecia), care a prezentat muzica de pe ultimul disc al trompetistului, “Petrichor” – termen englezesc inventat în 1964 de doi oameni de știință australieni, Isabel Joy Bear și Richard G. Thomas, care înseamnă mirosul plăcut, pămîntiu, ce apare atunci cînd ploaia cade pe un sol uscat. Folosit poetic pentru a exprima regăsire, liniște, prospețime sau melancolie blîndă, termenul se potrivește perfect cu atmosfera eterică creată de trompetistul Polyzogopoulos, Grigoris Theodoridis la contrabas și Yann Keerim la pian.
Robben Ford & Chris Minh Doky & Ricky Peterson & Keith Carlock (SUA, Danemarca) au prestat un jazz‑rock‑blues cu multă virtuozitate, și chiar dacă trupei îi lipsește groove-ul poliritmic al celor doi bateriști ai Allman Brothers, muzica a adus aminte pe alocuri de corifeii southern rockului american, avînd acel free flow dat de frazarea fluidă a lui Robben Ford, de complexitatea ritmică a lui Minh Doky, de tehnica particulară a lui Keith Carlock de “upstroke resetting” – prin care bățul e menținut continuu în mișcare – și de versatilitatea clapelor lui Ricky Peterson. Un moment inedit și foarte reușit a fost tributul adus de Minh Doky lui Jaco Pastorius, continuat de un solo de tobe. Mi-aș permite aici să remarc că vocea lui Robben Ford nu e la înălțimea chitarei sale.
A urmat mult așteptatul recital al lui Nils Peter Molvær cu al său Khmer, un album seminal al jazzului scandinav apărut acum 27 de ani, care alternează și uneori îmbină stilul minimalist al lui Molvær – inspirat de ultima perioadă a lui Miles Davis – cu energia și textura dub a lui Bill Laswell, cu care Molvær a colaborat. Pasajele în forță au beneficiat de dublul atac al tobelor, susținut de Per Lindvall și Rune Arnesen, și de basul lui Audun Erlien. În colțul din stînga al scenei, Eivind Aarset și-a redescoperit talkboxul abandonat de multă vreme și a contribuit în mod esențial, deși discret și mai curînd ca o textură digitală, la umplerea spațiilor goale sau la sublinierea groove-ului poliritmic produs atît de secția ritmică, cît și de cei doi artiști la instrumente electronice, Jan Bang și Pål Nyhus/DJ Strangefruit.
A patra zi
Ștefan a avut o replică genială, mai ales ținînd cont că vine de la un copil: „This was club music!”.
Poate că ar fi fost de datoria mea să ascult albume cu fiecare din trupele invitate, dar îmi recunosc scăpările și faptul că nu m-am familiarizat deloc cu trio‑ul danez Smag På Dig Selv (SPDS – care înseamnă „Gustă-te pe tine însuți”) înainte de concert. Un trio cu o compoziție originală – bateristul Albert Holberg, saxofonistul tenor Oliver Lauridsen și saxofonistul bas Thorbjørn Øllgaard – reprezenta pentru mine o foaie nescrisă. Au apărut pe scenă cu Øllgaard într-un scaun cu rotile (piciorul rupt la un concert la Barcelona; scaun pus la dispoziție de organizatori, nu neapărat necesar, dar ulterior considerat a conferi un efect scenic suplimentar) și au scos un muget profund, brutal, visceral din saxofonul bas, urmat de o bătaie nebună la tobe a lui Holberg și de țipetele sălbatice ale lui Lauridsen la saxofon.
Probabil că aș fi plecat după cîteva minute, după o serie scurtă de poze, dar ceea ce a urmat m-a făcut să rămîn pe loc, uluit. Spectatorii care pînă atunci aplaudaseră atît politicos, cît și uneori entuziast, formațiile din confortul locurilor lor s-au năpustit în fața scenei ca un val, ridicînd mîinile și dansînd de parcă am fi fost la vreun festival de techno. Am avut parte de un cocktail de genuri – de la techno la punk, dance și jazz, urlete primare, activism politic – cu o diatribă în limba daneză împotriva guvernului danez, atacuri la adresa BBC, strigate de „Free Palestine” – un saxofonist care a sărit în mijlocul publicului, care l-a urmat pînă la cîțiva zeci de metri de scenă; cu alte cuvinte, un show vizual de admirat, mai ales pentru energia, dedicația și dezinvoltura tinerilor protagoniști.
Din punct de vedere muzical, n-aș spune că e o muzică pe care aș putea-o asculta, iar mulți prieteni puriști ai jazzului s-au declarat oripilați de alegerea făcută de organizatori. Însă la o șuetă cu Bugge Wesseltoft, în ziua următoare, prima remarcă a acestuia despre festival a fost: „Am auzit că aseară danezii au avut un show extraordinar!” Am răsfoit presa daneză și am descoperit că SPDS au cîștigat titlul de New Live Act of the Year la Danish Music Awards 2024 și că au cîntat cu succes în fața a 10.000 de oameni la festivalul de la Roskilde, așa că erau deja foarte cunoscuți în Danemarca. Cum n-am mai văzut o asemenea reacție – pozitivă și masivă – la un concert de jazz, poate că organizatorii și-au atins scopul de a satisface publicul, indiferent de ceea ce gîndim noi, admiratorii unui jazz ceva mai sofisticat.
Ultima zi
A debutat cu OTOOTO (Danemarca/Suedia), un cvintet danezo-suedez condus de trompetistul Jonas Due, care a prezentat, printre altele, piese de pe al treilea album al lor, 2nd Quake. O muzică, pe alocuri inspirată de tradiția religioasă daneză, în care împletirea sunetelor trompetei și saxofonului plutește parcă peste sintetizatorul lui Calle Brickman. Ultima piesă, „Tokin”, la fel ca bisul, „The Space Replaced” – de pe primul lor album, This Love Is For You – au menținut același stil melancolic, dar pe alocuri și jucăuș.
Invitată deja anul trecut, Airelle Besson Quartet (Franța, Belgia) s-a remarcat prin conversația muzicală susținută de Besson la trompetă și de vocalista belgiană Lynn Cassiers – notele clare inițiate de Besson fiind urmate de extensii improvizate ale lui Cassiers.
Finalul a fost oferit de Arild Andersen, Bugge Wesseltoft și Gard Nilssen (Norvegia). Întîrzierea preconizată, dar evitată în ultimul moment, s-ar fi datorat dispariției contrabasului lui Arild Andersen. Acesta, sosind de la North Sea Jazz Festival împreună cu colegii, și-a cumpărat un bilet spre București de la Schiphol, cu TAROM, insistînd ca instrumentul să fie pus pe locul plătit alături de basist. În schimb, contrabasul a fost declasat la bagaje de cală, de unde i s-a pierdut urma, fiind recuperat cu puțin înainte de începerea concertului. Era extrem de important pentru Arild să cînte pe instrumentul propriu (99,99 % important, după spusele lui) față de unul împrumutat.
Întrebîndu-l pe Arild după concert despre școala scandinavă de jazz și sound-ul nordic, acesta mi-a explicat că în SUA există un band leader care compune și dirijează tot, care îți cere un „walking bass” și tu te conformezi (un exemplu nu neapărat de urmat ar fi prestația lui Marcus Miller în concertul recent de la București), în timp ce în școala scandinavă el vede un trio sau cvartet ca un tot unitar, în care fiecare membru are drepturi și contribuții egale. Și asta s-a văzut pe deplin în concertul celor trei norvegieni. Indiferent de cine era compozitorul piesei și de factura ei, muzica părea să curgă de la un solist la altul într-un flux continuu, fără sincope și fără ca vreunul dintre protagoniști să-și ia partea leului.
La cei 79 de ani ai săi, și cu o carieră care a inclus colaborări cu giganți ai jazzului american – gen Sonny Rollins, ori cu părintele jazzului nordic, mult imitato Jan Garbarek – Arild radiază bucuria de a cînta și, pe scenă, își îndreaptă constant zîmbetul către mai tinerii colaboratori. Stilul său la contrabas a fost descris de critici ca „liric”. Liric? Pe naiba! Arild nu poate fi redus la un simplu adjectiv! Ar însemna o restricție injustă și o nerecunoaștere a versatilității sale. Da, concertul a inclus și cîteva piese lirice, dar, de exemplu, cînd remarcabilul Gard Nilssen a început o piesă cu un solo de tobe plin de violență dar și de ritm, ținînd în gură un al treilea băț, după vreun minut rafalele acestuia au fost contrapunctate de o înșiruire de note la bas de o mare precizie armonică și ritmică.
Ștefan a fost atît de încîntat de ultimul concert și, în special, de bateristul Gard Nilssen, încît l-am întîlnit în spatele scenei, încercînd să-i ia un autograf. Cum la o masă erau și Airelle Besson Quartet și OTOOTO, micul admirator al jazzului s-a ales cu autografe de la toți protagoniștii ultimei zile și a plecat strălucind de bucurie în noaptea cu lună plină a Gărînei.
Corneliu Cazacu este fotograf.
