● Bushman’s Revenge, Ah, Les Vaches!, 2026.
B Why Kai, Tourist, 2024.
Treizeci de ediții ale Festivalului Internațional de Jazz de la Gărîna ar trebui să fie o aniversare cu caracter de sărbătoare națională. Serbăm și mediatizăm isprăvi mai sărace în conținut și mai false în semnificații. Ceva vîlvă totuși s-a făcut, Via Transilvanica a bătut recent o bornă la Poiana Lupului conectînd-o la marele drum al pelerinajului turistic și sportiv romînesc. Gărîna Jazz a fost mereu considerat un festival bărbătesc-aspru prin prisma condițiilor climatice, a rezistenței fizice solicitate, la care se adaugă acum ambiția de a bate un drum de cîteva ore în căutarea recompensei intelectuale a festivalului.
Rostul unui astfel de festival este să te expui la descoperire, nu să sporovăiești la nesfîrșit despre artiștii pe care i-ai văzut de zece ori și vor avea asupra lor ștampila aprobării generale. Un bun obicei e să urmărești axa scandinavă – temperaturile din Poiana Lupului le sînt propice, adesea se prezintă cu forme hibride de jazz, interpretări tot mai expansive a ceea ce cîndva se numea, cu oarecare reținere, fusion.
Bushman’s Revenge e un trio din Oslo caracterizat drept Cream ai jazzului modern – poate datorită formatului trio-rock (bas, chitară și tobe), ori datorită implicării membrilor în scena prog-rock norvegiană. Chitaristul Even Helte Hermansen a trecut prin Shining, bateristul Gard Nilssen colaborează în cele mai năstrușnice proiecte Bugge Wesseltoft, iar basistul Rune Nergaard contribuie cu o coloană vertebrală jazz-metal ce a definit de la început statutul hibrid al grupului.
Noul album e o reorientare spre accesibilitate, dominat de explozii psihedelice inspirate de Jimi Hendrix alternate cu melancolii care și-ar putea avea originile în folk. Intensitatea sonoră e mai scăzută, distorsiunile heavy metal mult potolite – acolo unde trupa deconstruia în trecut piese Metallica ori Black Sabbath acum se folosește de un cover „Purple Rain” în jurul căruia e construit un material aproape fredonabil, lipsit de asperități și bogat în melodie. Trio-ul e mai aproape ca oricînd de comparația cu Cream, intensitatea provenind acum din competiția permanentă între instrumente, acea cavalcadă instrumentală care a dat reputația prog-rock-ului clasic, înlocuind ambiția decibelilor și a distorsiunilor agresive.
Celălalt proiect norvegian de jazz contaminat pe care îl recomand e Why Kai, suferind de impurități din sfera electro dance music – în esență, muzică de club modern în care jazzul a fost inserat prin solo-uri de pian modificat ale lui Kai von der Lippe, sechestrate în șabloane repetitive pe sintetizatoare MIDI. Similar, și percuția e o împletire între tobe live de improvizație expresivă (Elias Tafjord) cu pulsuri tehno cadențate pentru dans și mișcare fizică. Pentru ambele instrumente participante, jazzul e prezent într-o interpretare extrem de laxă, intră și iese cînd te aștepți mai puțin, surprinde exact cînd credeai că „te-ai lămurit”; în consecință, și sentimentele publicului de la Gărîna vor fluctua puternic de la o piesă la alta.
E o abordare puternic digitalizată, o ostentativă artă a artificialului ce a propulsat recent proiectul și în Japonia, unde tehnofobia e mai scăzută, sînt mai larg apreciate formele de expresie uman-robotică și experimentele transumaniste. E posibil ca proiectul să vină la recomandarea lui Wesseltoft care a avut partea sa de pionierat cu astfel de forme de jazz premeditat supus perversiunilor artificialului, dar Why Kai o fac într-o manieră mai extremistă, ca manifest al modernizării prin automatizarea robotică și conținutul generativ. Pentru că nu s-au putut decide cît să fie jazz și cît să fie dans, albumul are și o versiune remixată împinsă și mai puternic spre obscenitatea nevoilor de clubbing ale vulgului.
Bushman’s Revenge și Why Kai vor concerta în cadrul Festivalului Internațional de Jazz de la Gărîna (9-12 iulie). Mai multe detalii la https://garana-jazz.ro.
