O călătorie neterminată în jurul Pămîntului

# Laurie Anderson, Amelia, Nonesuch Records, 2024.

„It was the sound of the motor I remember the most. / Takeoff, May 20th, 1937 Oakland, California. The idea? To fly from California back to California, / To circle the world from east to west, / And to become the first woman to circumnavigate the Earth. / I see something shining, / North, northwest…” La bordul unui Lockhead Model 10 Electra proaspăt reparat după un accident, însoțită de navigatorul de zbor Fred Noonan, Amelia Earhart decola atunci în ceea ce va deveni încercarea vestitei aviatoare americane de a zbura în jurul globului pămîntesc, pe deasupra Ecuatorului. Zgomotul bimotorului ăstuia trecînd razant pe lîngă urechile noastre în opener-ul „To Circle the World” e un drone pe care poate că l-am mai auzit bine-mersi pe Metal Music Machine, capodopera lui Lou Reed de la mijlocul anilor ’70. Muzicienii Filarmonicii din Brno, conduși de Dennis Russell Davies, adaugă tuturor acestor efecte, acestor field recordings și samples o dimensiune foarte reală și în același timp plastică, cinematică. Laurie Anderson este ea însăși pe acest album de studio lansat la sfîrșitul lui august, la 42 de ani de la iconicul debut cu Big Science. Mai țineți mine? „Good evening! This is your Captain. / We are about to attempt a crash landing! / Please extinguish all cigarettes, / Place your tray tables in their / Upright, locked position. / Your Captain says: put your head on your knees! / Captain says: put your hands on your head! / Put your hands on your hips! He-he / This is your Captain – and we are going down! / We are all going down, together…” „From the Air” fixa o obsesie pentru Anderson: zborul și avioanele ca metafore ale noii ere, aducătoare de progres, anxietate și moarte. Pe undeva, acestea sînt și pragurile „piesei” despre Amelia Earhart. Undeva, compozitoarea americană vorbea despre obsesia care a făcut-o pe Earhart să se arunce în această aventură și felul în care, pe măsură ce ea avansa, totul începea să se defecteze, să se denatureze, de la corpurile umane la piesele mașinăriei de zbor – e un tablou pe care, spune Anderson, fostul ei partener Lou Reed l-a captat în „Fly into the Sun”: „Amelia nu plutea pe cer, ci încerca să-l străpungă. Astfel că zborul către soare devenea o experiență a autoimolării. De ce ai face asta?! Ei, bine, pentru a te arunca în cea mai strălucitoare lumină pe care o poți găsi pe lumea asta!”. Iar tot acest context sonor pe care Laurie Anderson și colaboratorii ei, printre care Antony Hegarty (ANONHI), Marc Ribot, Martha Mooke, Tony Sherr, Nadia Sirota, acompaniați de amintita Filarmonică din Brno, îl creează exprimă exact acest parcurs obsesional. În muzica asta sînt la tot locul tensiuni și momente de respiro, sînt peisaje naturale construite din sunete, sînt emoții transmise prin vibrația instrumentelor și o voce, cea a lui Anderson, care împinge implacabil povestea către capătul ei previzibil. Pe 2 iulie 1939, în apropiere de Insula Howland, un atol din mijlocul Pacificului, avionul Ameliei Earhart rămînea fără semnal radio, dispărînd o dată pentru totdeauna, împreună cu cea care îl pilota și cu Fred Noonan, provocînd un mister ce va rămîne pînă astăzi: „Mid-Pacific, / Location unknown, / Fred out cold, / Passed out in the back, / And down below, waves. / I’m climbing into the cockpit, / Smiling for the photographers, / «Hey! Lady Lindy!» / I don’t even have my own name. / I'm going to fly into the sun, / Drop down through the air into the sea. / Full fathom five thy father lies, / Those are pearls that were his eyes. / Where did I get this obsession to hurl myself against the sky? / And Allen Ginsberg singing / «America, why are your libraries full of tears?»”.

Paul Breazu este jurnalist.