Antinostalgia

Ca orice om, am și eu nostalgiile mele. Ba chiar mai mult decît alți oameni pentru că, din cauza anxietății permanente pe care mi-o provoacă prezentul și a neîncrederii față de un viitor incert, trăiesc mult în trecut. Și, oricum, trecutul în sine are o aură nostalgică, iar acolo, doar acolo, te simți în permanență în siguranță. Nu are ce să ți se mai întîmple, pentru că s-a întîmplat deja.

Am o profundă nostalgie față de Clujul anilor ’80 care pentru mine, în copilărie, era un oraș de aur în comparație cu orașul natal, București, ce începuse să capete accente grotești de Coreea de Nord. Puteam face diferența între un oraș ardelenesc tihnit, pe alocuri frumos, dar marcat de decrepitudine, din cauza indiferenței comuniștilor față de tot ce reprezenta o altă epocă, față de clădirile de patrimoniu, și o capitală mutilată în care totul se demola și se reconstruia la un mod brutal, în spiritul „omului nou”. Am nostalgii legate de plimbările noastre de copii din cartierul Gheorgheni, cu un aer de stațiune balneo-climaterică, coborînd pe lîngă Ciupercă, pînă în piața Cipariu și mai departe prin parcul de la teatru spre centru, oprindu-ne ca să mîncăm înghețata aia apoasă, cu vagi arome de cacao și de vanilie de la aparat, o doamnă stătea acolo pe un scăunel și umplea cornetele, apoi mergînd mai departe pe Petru Groza pînă la magazinul „Central” care ni se părea un simbol al civilizației. Filmele de la „Timpuri Noi” sau de la Cinema „Republica” – uneori stăteam cîte o oră la coadă la bilete, dacă filmul era mai de soi, aleile umbroase din Parcul Mare, drumul pe trepte pînă pe Cetățuie, la hotel „Belvedere”, alb, majestuos, în formă de vapor, lux, ca să vedem întreg Clujul de sus și Someșul, ca o pamblică de un gri murdar. Prăjiturile de la Cofetăria „Carpați” și pufarinele pe care le mîncam în drum spre casă. Revizitînd tot acest trecut, îmi dau seama că am, de fapt, nostalgii după o colecție de clișee ale copilăriei din regimul comunist, dintr-un oraș care astăzi nu mai există. Asta nu înseamnă că resping orașul de acum, aglomerat și hip, cu zeci de evenimente culturale, plin de cîrciumi trendy, de cafenele, dar pur și simplu nu-mi mai place pentru că nu mai e același și iată cît de perfidă poate deveni uneori nostalgia, te face să respingi prezentul și să te întorci în permanență în trecut! Am nostalgii după zilele cețoase de dinainte de Crăciun, cînd bunică-mea începea să facă prăjiturile „de sărbătoare” cu multe foi și cu creme – Greta Garbo, Doboș, Albă-ca-Zăpada, Televizor sau mai știu eu ce –, pe care nu aveam voie să le atingem pînă în „Ziua Z”, le punea la presat sub dicționare, sub Istoria Literaturii, iar în timpul nopții mirosurile esențelor de rom, de vanilie, de nucă, de lămîie ne înnebuneau pur și simplu, mergeam ca somnambulii prin casă, rîcîiam cu degetul crema de pe la colțuri, ciupeam bucățele minuscule de glazură ca să nu se observe. Alte clișee nostalgice, recreate acum în clipuri pe Internet cu ajutorul AI – anii ’80, soțul care nu se poate abține să guste dintr-o margine a salatei de boeuf, distrugînd decorul kitsch din castravete și gogoșari al soției, pe care mai apoi soția îl reface cu grijă și cu înțelegere. Adevărul este că toți am trăit aceleași lucruri, identic, simultan... cît de perfidă e nostalgia, cum poți apăsa pe o singură pedală emoțională, mereu aceeași, și toată lumea reacționează, se emoționează, plînge, cît de ușor e să manipulezi oamenii folosindu-te de lucruri atît de simple, o înghețată la cornet, o salată de boeuf, un film la Cinema „Republica”, o sanie prin nămeții altor vremuri sau un joc cu elasticul sau de-a prinselea! Cît de ușor e să transmiți prin aceste imagini – atunci era mai bine, erai în siguranță!

Adevărul este că rareori am întîlnit, în România, oameni care să nu fi rămas agățați de trecut și care să trăiască în mod firesc în prezent. Cred că asta e boală națională, deja – nimeni, după 40 de ani, nu trăiește în prezent, nimeni nu se proiectează în viitor decît cel mult investind în viitorul copiilor, cumpărînd pentru ei case și trimițîndu-i pe la facultăți în străinătate. Viitorul acestei țări nu există, aproape nimeni nu are o viziune coerentă și promițătoare asupra acestui viitor. Cum treci granițele, spre țări mai vestice, observi oameni care se bucură de viață la orice vîrstă, care ies, se distrează, își au barul lor preferat din colțul străzii, pălăvrăgesc și comunică cu străinii, au o curiozitate vie legată de prezent și se văd la pensie, cum călătoresc în sfîrșit prin lume, au planuri. Desigur, își au și ei nostalgiile și amintirile lor, e normal să fii nostalgic după timpurile cînd erai mai tînăr și nu te programai la colonoscopie, însă toate acestea nu devin sufocante sau un stil de viață, o mentalitate care are drept resort nostalgia. De ce? Pentru că în societățile lor există un exercițiu îndelungat al democrației, lucrurile au fost și au rămas relativ sigure, „sistemul” a funcționat cît de cît, fără traume colective, fără fantomele unui regim totalitar. Oamenii ăștia, fără a fi neapărat bogați, au dus-o bine mereu. 

La noi, nostalgia s-a transformat într-o formă de propagandă, e plin Internetul de clipuri AI care îți vînd nostalgia ca pe o lume de zahăr, strîngînd laolaltă zeci și mii de like-uri ale unor nostalgici care atunci cînd văd un brad împodobit sărăcăcios, o mamă îmbrăcată ponosit dînd cu aspiratorul, un copil cu obrajii îmbujorați de la joaca de afară, altul mîncînd înghețată la cornet intră în extaz și comentează: „Ce bine era atunci!”, „Atunci toți eram fericiți”, „Ce vremuri frumoase!”. Sute de grupuri inocente de pe Facebook, de posibil votanți, cînd va fi nevoie (și va fi nevoie în curînd), care recosmetizează amintiri și le livrează ca pe cea mai bună variantă a viitorului – o reîntoarcere în trecut, o retrogradare. Și ceea ce mă șochează în ultima vreme este că nu se mai limitează doar la perioada comunistă, apar din ce în ce mai multe clipuri care apelează la nostalgii din anii ’90-2000, cei de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană, și se adresează votanților mai tineri care nu au avut de-a face cu comunismul, dar au copilărit într-un timp indecis, neocomunist, în care eram doar noi și românașii noștri, ce bine era, stăteam pe bancă în fața blocului, spărgeam semințe și beam Adria Cola, ne îmbrăcam cu blugi turcești Kinataș, mai pleca cîte unul prin Italia la muncă, dar ce greu îi era acolo, printre străini, îi trimitea bunica zacuscă și piftie pe autocarul de Roma.

Nostalgia e una dintre cele mai poetice și contemplative stări pe care le poate experimenta o ființă umană, tocmai pentru că nu e un sentiment, e o stare, se petrece o întreagă poveste în interiorul tău care poate fi declanșată de un singur obiect, de un detaliu din peisaj, de un zvon de muzică sau un ciripit de pasăre, de un miros de bălegar sau de parfum, de o firimitură de mîncare care îți atinge cerul gurii. Și, mai ales, starea e identică atît pentru un om fără școală, cît și pentru un altul care a citit mii de cărții. Tocmai de aceea nostalgia e periculoasă. Nu, nu voi fi niciodată nostalgică după Piața Obor, săracă și plină de zoaie, din timpul regimului comunist și de pînă în urmă cu 10-15 ani, o prefer pe cea de acum, „gentrificată” și îmbelșugată. Nu, nu voi fi nostalgică după școala mea comunistă în care „se făcea carte” și dîrdîiam de frig, scriam compuneri cu mănușile în mîini, dar voi fi nostalgică după castanul din curte pe care l-au tăiat, nici patru copii din clasa întîi nu puteau să-l împresoare cu brațele. Dar era bătrîn și nu avea ce căuta acolo, în curtea școlii. Nu voi fi niciodată nostalgică după tocănița de cartofi cu salam pe care o gătea mama mea pentru că nu se găsea carne, voi prefera oricînd un gulaș cinstit cu carne de vită. Și nu pot fi nostalgică nici după adolescența și tinerețea mea din anii ’90-2000 în care nici nu speram că aș putea să fac studii în străinătate, doar copiii securiștilor ajungeau acolo, am convingerea că am făcut parte dintr-o generație de sacrificiu, ca multe altele, de altfel, și că tot trecutul ăsta „nostalgic” mi-a compromis în mod iremediabil prezentul. Și nu mi-a oferit nici un viitor.