Unde să mîncăm ceva tradițional în Rădăuți? Mă uit eu pe Google și descopăr „Popasul Vlădichii”, un restaurant rustic undeva la marginea orașului: gata, acolo mergem, mi-am dat seama în doar cîteva zile că prin aceste locuri încă se respectă, mai mult ca oriunde în altă parte, ideea de popas sau de han, ceea ce îmi place la nebunie, cele mai bune stabilimente cu mîncare se află în afara localităților, nu în centrul lor. „Hanul” îmi trezește un sentiment profund de nostalgie după o epocă de mult apusă, în care oamenii se adunau pe la răspîntii ca să mănînce și să bea împreună, să se împrietenească și, mai ales, să ducă veștile mai departe, căci televizor nu exista, nici Internet, desigur. „Popasul Vlădichii” nu mă dezamăgește, e exact ceea ce trebuie, un loc simplu, curat, tradițional, fără să fie kitsch, pe la prînz terasa cu mese din lemn și ghivece cu mușcate e plină de mușterii, în general localnici, familii, cîte trei generații, cu copii mici, dar să nu o uităm pe bunica, să o scoatem și pe ea la o afinată, la masa de alături e o bătrînică cu un batic din voal legat sub bărbie, care îi acoperă părul rar, cum n-am mai văzut de cînd a murit mama-mare, știu că e baticul ăl bun, de mers la biserică. Găsim cu greu o masă la umbră, aflăm că e masa unui nene care mătură pe stradă și „că se supără cînd o găsește ocupată”, rîde femeia care ne servește, are în jur de 50 de ani, genul de chelneriță de modă veche, mămoasă, cu gesturi firești și îndemînatice, de gospodină cu experiență, îți vine să o iei cu tine acasă. De fapt, „proprietarul” mesei e un om al străzii care primește aici un blid cu mîncare gratis, în fiecare zi, frumos din partea lor! Îmi vine să comand jumătate din meniu – mai ales că nici nu prea înțeleg ce e acolo, de parcă meniul ar fi în altă limbă, „Niciodată n-am mîncat preparate de la voi, din Bucovina”, îi mărturisesc femeii. „Ei, totul are un început!”, îmi zîmbește ea. Chișcă cu mămăligă și varză acră, tocinei, chișleag, hribi cu smîntînă (nu înțeleg de ce ciupercile astea minunate nu ajung niciodată în piețele din București sau le găsești la prețuri exorbitante, noi, cei din sud, sîntem obligați să mîncăm ciuperci champignon de carton, fără nici un gust), urs de mămăligă copt în jar și mai multă smîntînă din aia pe care îți vine să o întinzi pe pîine și nu-ți mai trebuie nimic, pîine de casă care are textura și gustul unui cozonac, doar că nu e dulce. Și ciorbă rădăuțeană care e un must, să mănînci ciorbă rădăuțeană la Rădăuți e ca și cum ai mînca Kentucky Fried Chicken în Kentucky. Iar ciorba asta densă, hrănitoare chiar încălzește sufletul. Milioane de calorii, desigur, dar totul e foarte gustos, cer și un pahar cu vin și mi se aduce o ulcică, la noi, în București, un pahar de vin costă 30 de lei și primești un deget, trei guri de vin, așa ceva ar fi de neconceput în Moldova sau în Bucovina, unde vinul nu e o fiță, se oferă cu generozitate și ca o dovadă a ospitalității, iar clientul e musai să plece de la masă măcar ușor abțiguit și binedispus.
Dar Bucovina nu e doar despre mîncare și băutură, deși acesta este un aspect important pentru orice musafir. Eu și Maramureșul l-am descoperit tîrziu și mi-a plăcut enorm, deși fusesem atenționată că și-a mai pierdut din autenticitate, însă Bucovina (unde nu s-a nimerit să ajung pînă acum) are ceva în plus, greu de descris. Are ceva „dulce”, ceva molcom și, în același timp, odihnitor care se regăsește atît la oameni, cît și în peisaj, străbați cu mașina satele cu nume care se termină de multe ori în „uți” și care se înșiră de-a lungul șoselei (apropo, drumuri impecabile!), așadar mai puțin risipite ca-n Maramureș, cu case cu un etaj, bine gospodărite, cu biserici făloase (că ăsta e specificul zonei), dincolo de ele sînt dealurile, mai multe niște coline, totul e vălurit, nimic colțuros și te apucă un soi de lene ancestrală, o stare de contemplație. Bineînțeles că am făcut și un pic de turism religios, că altceva oricum nu ai ce face în zonă, decît să stai în curtea pensiunii, să te uiți la dealul verde din față și să te gîndești la nemurirea sufletului (ar trebui să se „inventeze” pensiuni cu capelă proprie și duhovnic inclus, cum sînt unele cu ciubăr sau saună, m-am amuzat la ideea asta), așa că am ales trei mînăstiri reprezentative – Sucevița, Putna și Voroneț. Și pentru că am pornit-o la drum duminică dimineață, am prins și liturghia, iar la fiecare mînăstire erau zeci de mașini, în general cu numere de Suceava sau Botoșani, oameni care veniseră special pentru slujbă, 21 septembrie, ziua care încheie, de fapt, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Erau îmbrăcați corespunzător, mulți în port (poate chiar mai mulți ca în Maramureș), femei cucernice, rugîndu-se în genunchi, bărbați cuviincioși, cu capete plecate, copii spălați, gătiți și pieptănați, parcă desprinși din pozele ce se făceau la fotograf la începutul secolului trecut, dresați să fie cuminți. Se simțea o habotnicie, dar cumva era autentică, făcea parte clar din spiritul locului, dar erau și momente amuzante – o femeie în port se chinuia să iasă din parcare, făcînd manevre cu un jeep de vreo 50.000 de euro și făcînd cruci peste cruci cînd auzea clopotul de la biserică. La Sucevița, slujba a fost mai simplă, preotul a vorbit despre semnificația Sfintei Cruci și a recitat vreo două strofe din Vasile Voiculescu, am apreciat asta. Biserica era atît de plină încît nu am putut să mă uit în voie la picturile din interior care sînt absolut fantastice, scene din Vechiul și Noul Testament, demoni și sfinți cu capetele tăiate din care țîșnește sînge, capetele au căzut pe jos cu tot cu nimburi, pedepse și gura Iadului, un soi de Hieronymus Bosch mai naiv. La Putna, mînăstire mare și importantă, era the next level și mai „pe bogăție” – un sobor de preoți, înveșmîntați cum se cuvine, pe o scenă în curtea mînăstirii, totul impozant, intimidant, dangătul de clopot era o adevărată simfonie, iar în predică s-a vorbit despre cum trebuie să rabzi fără să crîcnești și fără să te revolți, indiferent de necazurile și ispitele care ți se ivesc în viață, asta înseamnă „să-ți porți crucea”. Mai mult mi-a plăcut la chilia lui Daniil Sihastru unde nu prea aveai ce vedea în afară de-o grotă neamenajată la care urca toată lumea pe niște trepte din lemn, după care coborau dezamăgiți, dar locul inspira liniște și o altfel de smerenie. Era acolo și o căsuță tradițională cu „produse locale” unde un pensionar de-al locului rezolva rebus și bea o vișinată, cu o bere „Solca” alături. În pridvor, proprietara – o altă bătrînică, aici nu știi niciodată care o fi Sfînta Vineri, așa că trebuie să te porți frumos cu toate – își făcea de lucru cu nepoțica, m-am dedat și eu la o afinată, deși abia trecuse de ora douășpe, era atît de bună încît am luat un litru pentru acasă. La Voroneț am ajuns a doua zi (luni) și n-am mai prins nici o slujbă, doar un grup de turiști francezi mai puțin religioși cărora un ghid le prezenta mînăstirea într-un mod pur cultural (am stat și am ascultat), apoi am admirat și interpretat faimoasa pictură exterioară, ajungînd la concluzia că pictorii de biserici din perioada lui Ștefan cel Mare (un pic înainte și un pic după) erau, de fapt, cam aceiași: iar gura Iadului, iar demoni și capete tăiate de sfinți. Mi-a plăcut să-mi imaginez viața lor, cum se mutau ei de la o „ctitorie” la alta și pictau, în vremurile alea în care nu existau șosele, ci doar căruțe trase de cai, cum colaborau cu clerul și ce primeau de mîncare și de băut, ca să revenim la începutul acestui text.
În concluzie, vizita mea scurtă în Bucovina a fost în mod neașteptat cea mai plăcută excursie din vara care tocmai s-a sfîrșit. Nu pot încheia fără să menționez un moment relaxant din parcul din centrul orașului Rădăuți, cu copaci bătrîni și umbroși și cu cîrduri de ciori unde, la un chioșc, am băut „bere de casă” („Estival”, produsă la Fălticeni), în vreme ce niște doamne respectabile, gospodine la ele acasă, specialiste probabil în chișcă și tocinei, munceau pe rupte ca să producă burgeri în serie pentru plimbăreții înfometați, pentru că asta se cere acum.
