Prezența Inteligenței Artificiale în viața noastră este o realitate indubitabilă și o temă de dezbatere dintre cele mai incitante. O realitate care se extinde și peste fenomenul literar. Publicațiile literare, radioul sau televiziunile găzduiesc opinii ale scriitorilor, ale artiștilor în general, legate de posibilitatea implicării IA în creațiile de profil. Poate IA „să scrie” poezii, să picteze sau să sculpteze, să facă muzică? Au fost exersate cîteva încercări. Dezbaterile sînt autorizate – și susținute – de o bibliografie ce sporește continuu, generată de căutări științifice sau încercări empirice. Ce am putea zice, totuși, despre o poezie „făcută” de inteligența care ne uimește?
Conform unei definiții simple, IA este capacitatea unei mașini de a imita funcții umane, cum ar fi raționamentul, învățarea, planificarea și creativitatea. Aceasta permite sistemelor tehnice să perceapă mediul în care funcționează, să prelucreze această percepție și să rezolve probleme, acționînd pentru a atinge un anumit obiectiv. Calculatorul, de exemplu, primește datele (deja pregătite sau colectate prin intermediul propriilor senzori, cum ar fi o cameră video), le prelucrează și reacționează. Sistemele IA sînt capabile să își adapteze, într-o anumită măsură, comportamentul, analizînd efectele acțiunilor anterioare și funcționînd autonom. Asemenea capacități stîrnesc, în spațiul public, mai mult decît curiozitate, poate chiar frică: posibilitatea IA de a instaura o stăpînire (proprie) asupra lumii. Nu mergem cu alegațiile într-o asemenea direcție. Siguri de capacitatea acestei entități de a rezolva multe așteptări ale societății de azi (și de mîine), ne oprim însă la un anumit (încă) joc – poate o situație – pe care îl incită IA: capacitatea acesteia de a crea poezii. Și mai departe, în domeniul mai larg al literaturii…
Încercările (și discuțiile) privind capacitatea IA de a crea sînt în desfășurare, fără a li se întrezări prea repede o încheiere. Exersările sînt provocatoare. IA este implicată în opera de creație. O încercare, aș zice, riscantă și gratuită, încă. Riscantă în sensul că ar putea copleși anumite minți, pe care să le îndepărteze de… natura lucrurilor. Gratuită pentru că nu ar duce la ceea ce ne-am putea aștepta: o operă (de creație) autentică.
Reținînd doar anumite sensuri de dicționar, deși toate pot fi puse „în operă”, vom putea defini creația drept acțiunea de a crea opere artistice, științifice etc., concepute fiecare ca un produs (valoros) al muncii creatoare, ca operă creată, ca interpretare (cu măiestrie) a unui rol într-o piesă de teatru, într-un film, ca (în religiile monoteiste) actul prin care Dumnezeu a creat Universul, în mod absolut, din nimic, prin cuvîntul și voința Lui, ca substanță materială a Universului, operă definitivă a lui Dumnezeu. Actul de creație este concepere, facere, inventare, plăsmuire, scornire, înființare, apariție, cea mai simplă dintre acestea fiind ieșirea de sub tipar. Dar ce mai înseamnă oare pentru IA ieșirea de sub teasc în era online? Poate în Galaxia Online… Relaționînd însă IA cu termenii-concept, vom observa că nuca se prinde foarte greu de perete. Opera creată este produsul unei faceri ca naștere, nu a unei simple „faceri” (precum a „făcătorilor” de versuri), o plăsmuire, o scornire sau izvodire, înființare, adică ființă din ființă, cu un ceva misterios și neștiut – divin? – transmis/ieșit din străfundurile existenței, poate și act de provocare a divinității, dar de către o ființă a acesteia, în care divinitatea se regăsește, cu un demers valoric generat de ființarea ca atare. Or, Inteligenței Artificiale cine îi stabilește axiologia valorică? Ea își adună datele, desigur, dintr-un univers „configurat” precis, oricît ar fi de extins, fără să poată fi atinsă/mișcată de suflul divin, de mister și de increatul din care își trage seva, în fapt, creația artistică. În situația în care aceasta își respectă condiția.
Opera de creație a IA poate fi „făcută”, dar nu izvodită sau născută. Se pot specula unele ciudățenii de creație, ca la un spectacol de circ sau ca în bucătărie cu artificiile culinare susținute de E-uri (deloc poetice), cu „păcăleli” ale lectorului, pentru un cititor mai puțin educat – realitate cruntă –, mai neatent la deviațiile inspirației, cîtă vreme creația artistică în sine este o continuă căutare de sine, prin dezvăluiri treptate și nu „punctuale”, într-o aventură artistică/poetică specifică omului, sub o cupolă de gînduri. Care e sinele IA? Înnoirea limbajului, în cazul acesteia, este o operațiune „tehnică”/mecanică, nu și în cazul artei, în speță al poeziei. Depășirea de sine a IA e artificială, precum perfecționarea – prin pilire – a unei rotițe dintr-o mașinărie. Poetul e angajat și el într-o lucrare de orfevrier, cum ar zice Arghezi, dar enunțul e metaforic, ambiguu în sensul bun al cuvîntului, în vreme ce acțiunea IA nu poate fi descrisă decît strict referențial, departe de conotații ambigue, care acoperă adîncimi neașteptate. AI poate crea „ciudățenii” de creație, dar poezia creată din ciudățenii este minoră și trecătoare, datată, motivată în cel mai trivial mod. IA execută o lucrare „rece”, oricît ar fi aceasta de complicată. Nu lucrează ca într-o fierărie, cu fierul ce arde.
Arderea întru creație este străină IA. Nu-i vorba de o trăire „uzuală”. IA poate avea o memorie „mai mare” decît a unui poet, dar nu are o memorie existențială, nici o educație poetică în sensul profund al conceptului. Am putea să ne lăsăm în brațele ei, dar ce ne-ar putea face să-i recunoaștem autoritatea poetică? Poate să aibă o experiență de lectură colosală, deja, poate citi mai mult decît un poet în carne și oase, dar poezia nu-i o simplă experiență de lectură. Dacă ar fi (doar) așa, literatura ar fi plină de poncife literare, sau poate că istoria literaturii s-ar plictisi să menționeze căruțe de capodopere. Ce individualitate ar conferi diversitatea provocărilor de lectură? Orice cititor ar putea comanda entității un anumit roman, după o rețetă propusă chiar de el, dar rezultatul s-ar dovedi repede o șaradă goală de sens, fără finețea perceperii originale a lumii. Dacă am pune IA în relație cu un Dumnezeu al creștinilor, am putea observa că, oricît de cuprinzătoare/extinsă ar fi, nu poate avea „atotcuprinderea” divinității, este rigidă și „închisă” în condiția ei, nu are ceva în exteriorul ei, o cuprindere de sine, care să trimită peste ea un suflu al devenirii, cu puterea de a se vedea pe sine același și altfel în fiecare entitate pe care o creează sau, mă rog, pe care „o produce”. În privința originalității, IA nu poate fi decît epigonică, oricît de deșteaptă ar fi, nu poate imita omenescul, ci doar „omul la muncă”, într-o acțiune convențională. Nu are calitatea de a miza pe inspirație, cînd inspirația leagă atît de subtil increatul de opera/lumea creată.
Se zice că, într-un experiment, un poem de Sylvia Plath generat de ChatGPT a avut un punctaj de lectură mai mare decît poemul original. De acord. Dar care era nivelul de inițiere poetică al subiecților chestionați? Aleși probabil aleatoriu, erau scoși din contextul unei tradiții. Percepeau ceva „făcut” într-un context nou, cu un limbaj adecvat contextului. Era o „traducere” fără trimitere la original. Mă gîndesc cu groază la posibilitatea angajării IA în „traducerea” pe limba și cultura prezentului a unor capodopere al căror limbaj (original) ar putea fi considerat desuet – Iliada, de exemplu, Don Quijote, Istoria ieroglifică, Țiganiada…, Pupăza din tei – despre care copiii de azi nu mai știu ce e – schimbată cu o pasăre… la zi.
IA este o provocare a actualității, cu inițierea multor facilități și privilegii, mai ales în domeniul tehnic, dar strict, în domeniul creației, nu se poate constitui într-o provocare majoră. Este în măsură să aducă diverse „îmbunătățiri”, dar mai mult tehnice, în artă, sculptură, desen, pictură (să scoată mai adînci efecte ale culorii), să mînuiască dalta sculptorului în situația în care poate face anumite conexiuni cu mintea acestuia, în timp ce acesta își gîndește opera, dar IA nu are șanse să intre în chimia limbajului, precum mintea creatoare, nu doar creativă, a unui poet. De aceea poezia rămîne, totuși, regina artelor. Da, IA e în stare să producă anumite „ciudățenii de creație”, se pliază pe anumite comodități, ca într-o școală de creație, care însă nu poate face scriitori ce intră în lumea manelelor, la o adică. Da, un artist (al limbii sau al culorilor, de exemplu) poate fi tentat la un moment dat să solicite IA în descrierea unui peisaj sau a unei stări sufletești… Dar dacă „subiectul” e abordat/soluționat de doi sau mai mulți „creatori”, rezultatul n-ar fi oare niște pastișe sau chiar plagiate cărora nu le mai poți găsi originalul? În asemenea încercări de creație oare ne-am pregăti, astfel, pentru viețuirea într-o lume a plagiatelor, spre care ne împinge activitatea publică, prin discursul public, prin obișnuințele generate de accederea în viața politică? Întrebarea care desparte apele de uscat este: cu ce nume își semnează IA poezia creată? Nu are un nume propriu. Nu are nume proprii pe care să le distribuie pentru fiecare creație. Da, ar putea „inventa” tot felul de nume așezate sub textul unor încercări. Nume, dar nu identități pline, nu oameni cu simțire ingenuă. În domeniul ambițiilor de creație, este o entitate goală. Gestionează nimicul „creator”. Și ce este, în cele din urmă, acest… nimic? Operă a cui? E o altă poveste.
Olimpiu Nușfelean este poet, prozator și eseist. Cea mai recentă carte publicată este Viața prin delegare, eseuri, Editura Galaxia Gutenberg, 2024.
