Eu nu sînt critic sau istoric literar. Uneori scriu poezie, citesc poezie și predau poezie. În școală, poezia ajunge foarte ușor să fie tratată ca o problemă de rezolvat: despre ce e vorba, ce simbolizează, ce a vrut să spună autorul, ce figură de stil apare aici. Poezia devine astfel un obiect de analiză, nu o experiență. Or, istoric vorbind, poezia nu apare ca problemă. Apare ca trăire, ca ritm, ca formă de atenție.
De fiecare dată cînd predau poezie, simt o tensiune greu de ignorat. Programa cere interpretare, competențe, rezultate verificabile. Poezia cere timp, ezitare, disponibilitate. De multe ori am impresia că rolul meu nu este să explic poezia, ci să creez condițiile minime în care ea să poată apărea. Ceea ce nu e deloc același lucru. A explica înseamnă a închide; a crea condiții înseamnă, dimpotrivă, a lăsa deschis.
În ultimii ani, am început să cred tot mai mult că drumul spre poezie, în școală, nu trebuie să fie neapărat de la clasic spre contemporan, ci adesea invers. Elevii trăiesc deja într-un limbaj fragmentat, ironic, autoreflexiv, suspicios față de marile adevăruri. Poezia contemporană le e mai apropiată ca ton, ca respirație, ca neîncredere față de discursurile autoritare. Dacă începi de acolo, nu faci un compromis didactic. Creezi o punte. Abia apoi poți ajunge la poeții canonici fără ca aceștia să pară statui reci sau simple obligații școlare.
Așa ajung, de pildă, la Eminescu nu ca la un monument, ci ca la un exercițiu de atenție. Fac într-a IX-a un sonet care începe cu un îndemn neașteptat: „Vorbește-ncet”. Nu e o metaforă și nu e un simbol. E o instrucțiune corporală. Poezia începe ca reglaj al vocii, al respirației, al ritmului interior. Ca încetinire. Și poate că exact asta lipsește cel mai mult din felul în care predăm poezie: încetinirea.
Trăim într-o școală care vorbește tare. Care cere răspunsuri rapide, interpretări clare, concluzii formulate corect. Limbajul didactic e adesea agresiv fără să-și dea seama, grăbit, orientat spre rezultat. În sonetul acesta, limbajul face altceva. Mîngîie. „Izvor de mîngîiere” nu e un cuvînt estetic, ci unul etic. A mîngîia nu înseamnă a demonstra sau a convinge. Înseamnă a recunoaște vulnerabilitatea celuilalt. Poezia nu e, aici, un instrument de performanță, ci un mod de a fi în limbaj.
Apoi e versul „înțelesul ei e prea cuminte”. Nu e vorba de sărăcie de sens, ci de refuzul excesului interpretativ. Poate că poezia nu vrea să fie strălucitoare. Poate vrea doar să fie locuibilă. Iar una dintre erorile didactice este că ne grăbim să facem poezia inteligibilă înainte de a o face respirabilă.
Există momente rare, în clasă, cînd un vers cade bine și nu mai e nevoie de nimic. Nu mai e nevoie de explicații, de scheme, de bareme. Sînt acele flash-uri de frumusețe care nu pot fi programate și nici garantate. Apar doar atunci cînd nu mai forțăm sensul. Aceste momente sînt greu de justificat instituțional. Nu pot fi cuantificate, nu pot fi evaluate. Și tocmai de aceea par, din punct de vedere administrativ, suspecte sau inutile. Poate că aici se află una dintre cele mai mari tensiuni ale predării poeziei azi. Școala funcționează tot mai mult după logica procedurii, a eficienței și a rezultatului măsurabil. Poezia funcționează invers: încetinește, suspendă, deschide. Nu produce imediat competențe vizibile, dar produce atenție, prezență, disponibilitate. Lucruri care nu încap ușor într-un barem.
Poate că una dintre mizele reale ale poeziei în școală nu este ceea ce produce, ci ceea ce oprește. Poezia oprește fluxul automat al vorbirii, al interpretării, al evaluării. Creează un mic spațiu de tăcere în care ceva poate apărea. Nu ne face mai competenți și nu ne face mai eficienți, dar ne face, uneori, mai prezenți.
De aceea mai predăm poezie. Nu ca să producem interpretări corecte și nici ca să bifăm competențe. Ci ca să mai existe, în școală, locuri unde limbajul nu e complet funcționalizat. Unde cuvintele nu sînt doar instrumente de evaluare sau control, ci spații de locuit.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
